Aventurile artistice ale lui Eugen Al. Pann

Până ce picturile sale să aibă succes în România, artistul a plecat în America, unde a lucrat ca zidar, desenator de mobilă, antreprenor în imobiliare. Eugen Al Pann pictează acum sub un concept pe care l-a creat, realismul socialist – capitalist. Ideea s-a conturat în America, acolo unde are mai multe expoziţii.

Primii invitaţi sorbeau deja din cupele de şampanie, plimbându-se agale printre tablouri şi inima lui Eugen Al. Pann bătea cu putere. Era prima lui expoziţie şi, sub aparenta lui destindere, se ascundea de fapt o temere, o nelinişte grozavă. Căuta mai ales privirile lor şi încerca să ghicească adevărul printre cuvinte şi felicitări. „Bravo, Eugen, felicitări, excelente lucrările!", „Vai, dar sunt chiar minunate picturile. Felicitări!", aprecierile curgeau aşa cum se spărgeau bulele de şampanie.

Citiţi şi:

Bogdan Oprea, un tânăr pictor apreciat peste hotare

Evenimentul se desfăşura pe strada Aviatorilor la numărul 86, în ceea ce devenise prima galerie privată de artă din Bucureşti. Îi aparţinea tânărului pictor în blugi, fiul scriitorului Petre Anghel, Eugen Al. Pann. Îşi luase pseudonimul de la bunicul lui din partea tatălui, sârb de origine.

„Nimeni nu mi-ar fi spus, «Bă, eşti un tâmpit!»"

Până în această seară, nicio lucrare de-a lui nu fusese agăţată de pereţii galeriei. Erau expuse lucrările unor pictori basarabeni, Eugen avea o pasiune pentru pictura basarabeană, cu influenţele ei ruseşti. Până în seara asta, el fusese mai mult un negustor de artă, deşi acasă picta mult. Dar nu îşi scotea lucrările din atelier. Încerca, experimenta, combina culori, aborda teme, dar rezultatul final nu îi dădea satisfacţie. „Priveam tabloul şi vedeam clar influenţele altor pictori. Îmi spuneam, chestia asta clar nu e mea, nu îmi aparţine. Mă opream în zidul ăsta. Simţeam că nu îmi găsesc drumul", spune Eugen, la 20 de ani distanţă de acel moment. Apoi s-a gândit că poate cele 25 de lucrări, care înfăţişau cerşetori, pe care îi pictase mergând pe străzile Bucureştiului şi privind, şi „furând" siluete din revistele „Playboy", poate acestea erau doar ale lui şi merită expuse.

Era multă lume în seara aceea, veniseră din curiozitate, spune Eugen, sau poate pentru că îl cunoşteau nu puteau să lipsească. „Mă simţeam inconfortabil. Îmi era teamă că cei de acolo, din bun-simţ, nu îmi vor spune în faţă «bă, eşti un tâmpit!»" Apoi, tot în seara aceea, mulţi au pus următoarea întrebare: „Şi unde ai făcut Facultatea de Artă?" Asta l-a iritat, l-a frustrat, pentru că nu înţelegea relevanţa.

Voia să le răspundă, „Nicăieri, pentru că la Facultatea de Artă erau doar cinci locuri şi vreo 30 de pile când am dat eu. Aşa c-am făcut Filologia." În seara aceea îşi imaginase traseul lui ulterior: încă vreo câteva expoziţii, alte felicitări, zâmbete şi complezenţe, timpul care trecea, şi el rămânând probabil în acelaşi punct. Nu asta îşi dorea de la el vroia să evolueze. Peste două luni de la seara vernisajului primei lui expoziţii, Eugen Al. Pann pleca să-şi caute drumul artistic în America.

Grafică, gravură, cioburi pictate

Anul 2010 i-a adus o surpriză lui Eugen: lucrările sale s-au vândut foarte bine în România.

Eugen fusese un copil agitat, energic, plin de viaţă şi fără astâmpăr. Ca să-l mai liniştească, părinţii îi strecurau în faţă o foaie de hârtie şi un creion şi îi spuneau: „hai, ia şi desenează un pic." În casa familiei de pe strada Berzei, vizavi de Piaţa Matache, veneau în vizită intelectuali ai vremii, Marin Preda - foarte bun prieten cu tatăl lui Eugen - Petre Ţuţea, sau Mircea Ciobanu. Puţini ştiau că Mircea Ciobanu nu era doar un scriitor, ci şi un desenator foarte bun. Când îşi nota idei pentru cărţi făcea pe marginea foilor desene în miniatură, mici opere de artă ce însoţeau notiţele literare. Eugen privea fascinat, şi acesta era un alt moment când mai stătea liniştit.

Decisiv pentru aplecarea lui Eugen spre pictură a fost momentul când a văzut un artist pictând în ulei şi cuţit. Era vorba despre Gheorghe Miloş de la Băileşti, localitate unde familia lui Eugen petrecea uneori verile. În toamnă, când vacanţa s-a sfârşit, băieţelul de şapte ani care era atunci a fugit în podul casei din Berzei, unde ştia că găseşte sticlă spartă. Pe acele cioburi a pictat prima dată, cu tuburi chinezeşti de culori. Familia Anghel petrecea mult timp cu familia scriitorului Ciobanu, copiii lor se jucau şi creşteau împreună. În casa lor a prins Eugen noţiuni de grafică şi gravură, de la Traian Filip, unul dintre cei mai mari gravori români, care îl medita pe Matei, fiul lui Ciobanu.  

Eugen continua să picteze când se întorcea acasă, şi părinţii începuseră să observe că fiul lor luase destul de în serios pictura. Aşa că au decis să-l dea la cursuri, la Casa pionierilor. Acolo şi-a consolidat teoria de bază a combinărilor substanţelor şi culorilor. A făcut apoi un liceu de matematică-fizică, pentru că tatăl lui considera că s-ar putea pierde în aerul boem al unui liceu de artă, apoi a dat la Facultatea de Filologie, pentru că la Arte erau puţine locuri şi multe pile. În tot timpul ăsta, Eugen nu a renunţat o clipă la pictură, şi la visul că va fi un artist de succes într-o zi.

Zilele care au urmat după expoziţia din Aviatorilor le-a petrecut scormonind după o soluţie, trebuia să plece, să caute noi orizonturi, să exploreze. Soluţia a găsit-o destul de rapid. Avea nişte colegi de liceu care emigraseră în America, îl invitaseră acolo şi pe el, şi chiar îi trimiseseră invitaţie. Înainte de seara expoziţiei, Eugen uitase cu totul de perspectiva asta rătăcită în unul dintre colţurile memoriei sale. A doua zi a revenit, ca un bec care s-a aprins într-un beci. Aşa că peste două luni se găsea la prietenii lui, soţ şi soţie, în America.

Nu ştia exact de unde să apuce lucrurile când a aterizat în Los Angeles, dar cunoştea destinaţia: „m-am dus acolo cu gândul să creez. Să mă ascund în anonimat şi să-mi caut drumul. Să devin pictor." În primele luni de şedere acolo a trebuit să devină până una alta zidar, ca să se poată întreţine. Apoi a mers la un interviu, unde a dat peste John Pops, patronul unei afaceri de milioane de dolari, unul dintre primii antreprenori din L.A. care făcea reclame luminoase, panouri publicitare. Era volubil şi masiv şi vorbea americana cu un accent ciudat. Eugen l-a întrebat de unde e de fapt, că şi el e străin aici, vine tocmai din România.

Atunci, John Pops a început să râdă zgomotos, l-a luat în braţe, adresându-i-se într-o română curată: „Bine, mă, tăticu, şi tu acuma spui? „Se pare că John Pops era român get-beget, fugise din România comunistă. Cei doi se înţeleg atât de bine, încât Eugen nu doar că se angajează la John, dar se şi mută la el, în apartamentul acestuia de deasupra firmei. Acolo urca Eugen, în fiecare seară, după ce termina programul de lucru, şi începea să picteze.

Prima pictură, în podul casei

În toamnă, când vacanţa s-a sfârşit, băieţelul de 7 ani care era atunci a fugit în podul casei din Berzei, unde ştia că găseşte sticlă spartă. Pe acele cioburi a pictat prima dată, cu tuburi chinezeşti de culori.

Carte de vizită

S-a născut la Craiova, pe 19 iunie 1969;
În 1999 expune la Muzeul de Artă Modernă din  Los Angeles;
În 2010 expune la Chelsea Art Museum din New York;
Realizează lucrări pentru proprietarii Miramax Studio;
„La 20 de ani de la Revoluţie, ideologiile s-au diluat, până la comuniune: stânga îşi produce baza financiară exploatând mase muncitoare, populismul dreptei este proletar." Eugen Al. Pann

Desenator de mobilă, businessman, pictor

Printre clienţii lui John, Eugen avea să cunoască un domn care avea să-i îmbunătăţească semnificativ nivelul de trai. Arthur Smith. Acesta avea o fabrică de mobilă, utiliza lemn masiv. „Nu ştia să scrie sau să citească, dar era un negustor incredibil, cu o idee - personalizarea articolelor de mobilier în funcţie de fiecare client - care i-a adus milioane de dolari."

Arthur Smith era mereu însoţit de o secretară, care se ocupa de mai tot, şi din ziua întâlnirii cu Eugen, afacerea lui e gestionată de un trio. „Ne întâlneam cu clienţii, eu, Arthur, secretara. Şi eu făceam portretul-robot al mobilei, schiţat din creion." Nu era tocmai artă, şi, după doi ani de întâlniri cu clienţii în formula asta, aproape zilnic, Eugen ia decizia să plece de la Sam, deşi îi mergea foarte bine.
„Începusem să mă întreb, ok, şi unde este actul creativ pentru care am venit eu în America?" Strânsese ceva bani la Arthur şi s-a gândit că e un moment bun să se aşeze puţin, să gândească o strategie. Nu uitase firul drumului său, de fapt, cât stătuse şi muncise la Arthur ăştia doi ani, continuase să picteze.

Vernisaje în America

„Nu ştiam ce naiba să fac, mă gândeam. Aveam nevoie de bani şi probabil relaţii ca să pot pătrunde pe piaţa de artă din America. Stăteam pe terasa unei cafenele. Alături era o dugheană unde un nene făcea chei. Erau mai mulţi oameni de vârsta lui - în jur de 60 de ani - adunaţi acolo, lângă tejghea. M-am băgat şi eu în vorbă. Aşa am aflat că se numeşte Adrian Swift şi că este român. Avea un business în imobiliare, clădiri de apartamente întregi pe care le vindea, închiria. Eugen devine prieten cu Adrian şi îl ajută apoi cu afacerile.

 „Ajunsesem să intermediez fiecare tranzacţie a afacerii, nu se întâmpla nimic fără mine.." După alţi doi ani, Eugen a făcut banii care îi permiteau să-şi caute un spaţiu de galerie, pe care să-l închirieze. L-a găsit. A început apoi să expună tablouri la care lucrase în ultimii ani, dar şi lucrări ale tinerilor pictori din America şi din toată lumea. Vernisajele organizate acum de Eugene Al. Pann păreau festivaluri: făcea expoziţii cu artişti din toată lumea, aducea formaţii de muzică underground, proiecţii de film din cinematografia, experiementală.

Se naşte un stil

Apoi, din discuţiile cu publicul american de la expoziţii, Eugen a dedus că e nevoie să contureze ideea de România în picturile sale. Se găsea deja foarte aproape de un stil, care îl va individualiza ca artist. „Întreba lumea ce e cu România, nu aveau niciun reper de artă plastică. Ştiau doar ceva de Ceauşescu, Nadia. Am început să-l picteze pe Ceauşescu, pop iconul României, nu? Am continuat cu Eugen Ionesco, Mircea Eliade, Ana Aslan, Henry Coandă. Şi apoi veneam lângă tablou şi le spuneam povestea. Era şi ceva bizar, viu colorat, cu o tentă pop, care a plăcut. Am început să vând destul de bine."  În galeria lui de personaje apar apoi regele Mihai, Corneliu Coposu, Mircea Dinescu, Petre Ţuţea, Stalin, Mao, iar tablourile lui se cuplează sub un nou concept: realismul socialist - capitalist. Ce vrea Eugen Al. Pann să transmită prin asta?

„În acest moment de inflexiune, de redefinire, în România au apărut semnele unei noi viziuni artistice ambivalente, integratoare, despre istorie, realitate şi criză, pe care am denumit-o realismul socialist - capitalist." Ca o paralelă a artei sale, Eugene aduce ca exemple: versurile hip - hop cântate de Guess Who pe melodia pionierească „Noi în anul 2000", colajele cu Ceauşescu şi Brigitte Bardot, realizate de Ion Bârlădeanu, şi „detectivii de serial american hiperrealist ai lui Porumboiu din «Poliţist, adjectiv», care îşi pun probleme morale într-un cadru de provincie socialistă, perfect neschimbat de 20 de ani". Povestea lucrărilor lui Eugen o spune scriitorul Bogdan Dumitrescu, în texte adiacente picturilor. Iar anul 2010 i-a adus o surpriză lui Eugen: lucrările sale s-au vândut foarte bine în România. În America a lăsat businessul în imobiliare unui vecin deprimat, care rămăsese fără job. S-a întors în ţară acum cinci ani, cu soţia şi copilul abia născut. Voia să fie pictor şi în România.