6 martie 1945 - Ziua în care am început să devenim tovarăşi

Se împlinesc 70 de ani de la ceea ce pe vremea când eu eram elev şi învăţam în şcoală o istorie ba distorsionată, ba falsificată cu totul de interesele puterii comuniste se chema „instaurarea primului guvern democratic condus de dr. Petru Groza”.

În realitate, nici instaurarea, nici guvernul, nici premierul impus de sovietici manu militari nu aveau nimic democratic. Iar venirea lor la putere a însemnat primul semn al începutului comunizării forţate a ţării, al sovietizării, al plasării ei pentru aproape 50 de ani sub semnul stalinismului practicat şi adorat de comuniştii români. Indiferent de cine s-a aflat în fruntea lor, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceauşescu, şi dincolo de distanţările lor declarative, reale sau doar mimate faţă de Moscova.

Realitatea e că imediat după 23 august 1944, Stalin şi oamenii săi din România şi-au dorit şi au plănuit preluarea puterii. Felul în care s-a încheiat Conferinţa de la Ialta din februarie 1945, înţelegerile de acolo, modul în care „cei trei mari” şi anturajele lor politico-militare au hotărât soarta lumii de după iminenta prăbuşire a hitlerismului a dat cale liberă punerii în practică a planurilor Moscovei şi ale comuniştilor români.

La nici două săptămâni de la încheierea Conferinţei, a sosit la Bucureşti Andrei Ianuarevici Vişinski, adjunctul ministrului sovietic de Externe, Veaceslav Molotov. Respectivul era, după cum scrie marele om politic ţărănist Corneliu Coposu în Jurnalul interzis în fine apărut în ultima parte a anului trecut graţie eforturilor Doinei Alexandru, „un terorist prin vocaţie”. Vîşinski devenise deja celebru, după cum scrie tot Corneliu Coposu, „pentru rolul jucat în calitate de procuror general în sângerosul holocaust practicat de Stalin înainte de război”.

Vîşinski a fost primit de Regele Mihai în două rânduri. Pe 26 şi 27 februarie. Emisarul Moscovei i-a comunicat Suveranului României că este trimis de guvernul sovietic pentru a impune, fără întârziere, „restabilirea ordinii democratice”, aceasta fiindcă – spunea el- „România ar fi alunecat pe panta fascistă a sabotajului şi a refuzului de a se înscrie pe calea obligatorie a democratizării”. O democratizare la care, în opinia Moscovei, s-ar fi putut ajunge prin schimbarea guvernului cu unul „cu adevărat democratic”.

Conform Jurnalului lui Corneliu Coposu, căruia circumstanţele întâlnirii îi fuseseră relatate de Constantin Vişoianu, Suveranul României a ripostat şi a respins ferm solicitările Moscovei. „Regele a răspuns că guvernul este expresia acordului dintre partidele democratice care au contribuit la răsturnarea dictaturii militare şi la alăturarea României la alianţa antifascistă a ţărilor democratice; că şeful guvernului a fost desemnat prin acordul unanim al partidelor politice şi că o schimbare determinată de capriciile şi intrigile unor factori care reprezintă o minoritate politică în România ar constitui un act arbitrar, nejustificat”.

În discuţie ar fi încercat să intre şi Vişoianu, cu intenţia de a invoca pretinsa, bănuita parte bună a spiritului Ialtei. Aceea ce ar garanta neimixtiunea în treburile interne. Numai că omul politic român a fost întrerupt de mujicul rus care i-a spus că nu a venit să discute cu el, ci cu Regele, dar şi că Ialta nu garantează defel menţinerea guvernului generalului Rădescu. Că „Ialta sunt eu!”.

Vîşinski nu se putea împăca deloc cu nereuşita misiunii sale. A revenit la Palatul regal, a bătut cu pumnul în masă, a ameninţat, a trântit uşa şi a obţinut demiterea guvernului Rădescu şi înlocuirea acestuia cu un altul condus de dr. Petru Groza. „La 7 minute după plecarea lui Vîşinski de la Palat- îi spunea Corneliu Coposu Doinei Alexandru în cartea Confesiuni- am ajuns la Palat, iar Ioaniţiu, secretarul Regelui, mi-a arătat crăpătura de deasupra uşii care conducea la cabinetul Regelui. În furia lui, la plecare, la plecare, Vîşinski trântise uşa cu atâta violenţă încât tencuiala era crăpată şi căzuse”. Pe 2 martie Regele a fost nevoit să cedeze, iar pe 6 martie să accepte lista noului guvern condus de Petru Groza.

Petru Groza, doctor în Drept la Universitatea din Leipzig, era un om trecut de 60 de ani. Un capitalist şi moşier sadea, bogat, care şi-a trădat clasa din care făcea parte şi a devenit cel mai bun tovarăş de drum, aliatul fidel şi instrumentul perfect al comuniştilor. Groza se autodefinea ca „bun dansator şi causeur neobosit ”, iar G. Călinescu, trecut cu arme şi bagaje în tabăra comunistă cu speranţa că aceasta îi va garanta menţinerea la Universitate, îl descria ca având „cel mai cinstit zâmbet din lume”. Petru Groza era, în opinia comuniştilor, „un adevărat patriot şi un consecvent democrat antihitlerist”, exponentul „plugărimii” şi „un hotărât luptător pentru reforma agrară pe care o susţine cu tărie”. (apud Ştefan Bosomitu- Miron Constantinescu. O biografie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015). Groza a fost de fapt licheaua absolută care, în virtutea vechii inamiciţii purtate liderului ţărănist Iuliu Maniu nu a făcut nimic spre a-l salva de închisoarea unde a fost trimis şi a murit în februarie 1953.

Pe 8 martie 1945, pentru a se demonstra încrederea pe care Moscova o are în comunişti, s-a organizat predarea oficială a administraţiei Transilvaniei noului guvern pro-comunist. Vîşinski şi-a dorit o ceremonie fastuoasă, numai că populaţia românească a Clujului nu s-a dovedit din cale afară de dornică să îi satisfacă dorinţa. Ceremonia a avut note groteşti, printre participanţi numărându-se, aşa după cum preciza o pancartă de care îşi amintea acelaşi Corneliu Coposu, şi Asociaţia Prostituatelor din Cluj.

În august 1945, Regele Mihai i-a cerut lui Petru Groza să demisioneze. Ştiindu-se apărat de Moscova şi de Stalin, Groza l-a sfidat pe Rege şi a încălcat Constituţia, refuzând să dea curs solicitării acestuia. Regele a replicat prin greva regală din vara-toamna lui 1945, adică prin refuzul de a semna actele normative emise de guvernul condus de Petru Groza. Refuz pe care Groza îl va răzbuna pe 30 decembrie 1947, atunci când, împreună cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, îi va impune, sub ameninţarea forţei, Suveranului abdicarea.

În prima parte a guvernării sale, Groza s-a purtat, după mărturia lui Corneliu Coposu, relativ civilizat. A preferat o „guvernare de expectativă” în care „abuzurile au fost relativ limitate”. După falsificarea grosolană a rezultatului alegerilor de la 19 noiembrie 1946, lucrurile s-au schimbat radical.

Groza a rămas în post până pe data de 2 iunie 1952, zece zile mai târziu înlocuindu-l pe academicianul C.I. Parhon în funcţia de preşedinte al Prezidiului Marii Adunării Adunări Naţionale. Creaţia sa politică, Frontul Plugarilor, a fost dizolvată în 1953, dar Groza a refuzat să se înscrie în PMR. Şi-a păstrat toate privilegiile până la moartea survenită în ianuarie 1958, în urma unui chinuitor cancer la intestinul gros .

Fiind principal coautor la reuşita zilei de 6 martie 1945, ziua când am început să devenim tovarăşi, dar şi la cea din 30 decembrie 1947, comuniştii i-au respectat lui Petru Groza ultima dorinţă. Aceea de a fi înmormântat cu un sobor de preoţi. Slujba religioasă a fost transmisă în direct direct de Radio Bucureşti, principalul mijloc de propagandă al Statului ateu care ar fi trebuit să fie România.