10 ani de la moartea Papei Ioan Paul al II lea (I)

Într-unul dintre capitolele cărţii 1989- Prăbuşirea Imperiului Sovietic, Victor Sebestyen vorbeşte despre îngrijorarea cu care înalţii oficiali de la Kremlin au primit, în după-amiaza zilei de 16 octombrie 1978, vestea alegerii unui nou Papă. Al 264-lea din istoria Bisericii catolice.

Yuryi Andropov, pe vremea aceea încă şeful spionajului sovietic, a dovedit o maximă nervozitate în momentul în care a fost informat că fumul alb de deasupra Capelei Sixtine s-a ridicat, iar câteva minute mai târziu a devenit publică informaţia că noul Suveran Pontif este cardinalul polonez Carol Wojtyla. Primul papă neitalian din 1522 încoace, precedentul purtând numele Adrian.

Andropov a înţeles imediat că acest papă provenit dintr-o ţară comunistă reprezintă un pericol pentru securitatea sovietică. Le-a telefonat agitat conducătorilor de la Kremlin, lui Leonid Brejnev personal, i-a cerut explicaţii ambasadorului URSS la Varşovia. Relevant că în arhiva KGB se găseau numeroase dosare ce reconstituiau cu lux de amănunte traseul vieţii noului Papă, urmărit încă din 1950, pe când era lector de etică la Universitatea din Jagello, încă şi mai abitir din 1963 când a devenit cardinal al Cracoviei.

Îngrijorarea lui Andropov a sporit în momentul în care a primit de la omul său de încredere de la Varşovia o telegramă care insista asupra „vederilor anticomuniste extreme” ale papei Wojtyla. Aşa că şeful KGB a propus conducătorilor de la Kremlin, câteva zile mai târziu, un extrem de bine elaborat plan de măsuri menit să îl discrediteze pe noul Suveran Pontif, mai cu seamă să inducă opinia că alegerea sa va dăuna Bisericii catolice, dar şi celorlaltor Biserici europene.

Şeful spionajului sovietic a intuit bine. Carol Wojtyla reprezenta o primejdie, dar nu pentru catolici şi catolicism, nici pentru ortodocşi şi ortodoxism, nici pentru evrei, cărora câţiva ani mai târziu Papa avea să le recunoască dreptul la existenţă statală. Ci pentru comunism şi comunişti.

La foarte puţine zile de la începerea pontificatului său Papa Ioan Paul al II lea le-a cerut diplomaţilor de la Vatican să înceapă negocierile cu regimul comunist de la Varşovia în vederea pregătirii unei vizite în ţara sa natală. Comuniştii polonezi nu puteau să refuze vizita, dar se gândeau că aceasta va trebui să fie foarte bine controlată. Edward Gierek, liderul PMUP, a fost avertizat de Brejnev personal asupra pericolelor pe care le reprezenta venirea Papei în ţara natală. A fost o vizită care le-a dat fiori autorităţilor poloneze încă din dimineaţa zilei de 2 iunie 1979, când avionul Boeing la bordul căruia se afla Suveranul Pontif a aterizat pe aeroportul din Varşovia.

Primirea pe care i-au făcut-o polonezii Papei a depăşit orice aşteptări. Se pare că aproximativ o treime din populaţia ţării a ieşit din case spre a-l saluta, în diverse momente ale vizitei sale, pe Sfântul Părinte. Care de fiecare dată, în toate discursurile sale, le-a vorbit concetăţenilor săi despre demnitate, solidaritate, drepturile omului, dar despre necesitatea abandonării fricii.

Cuvinte şi concepte ce le dădeau dureri de cap tuturor liderilor comunişti, nu numai celor de la Varşovia.

Lideri care poate că abia atunci au realizat greşeala pe care o săvârşiseră în august 1975 când semnaseră Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa cu al său celebru Coş 3 care exact despre aceasta vorbea. Despre drepturile omului.

În cartea de dialoguri cu Mircea Mihăieş O tranziţie mai lungă decât veacul. România după Ceauşescu (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2011) politologul Vladimir Tismăneanu spune: „Ioan Paul al II lea a reabilitat conceptul de solidaritate. În 1979, în momentul în care, la un an de la alegerea sa ca papă, a vizitat Polonia- prima sa vizită într-o ţară alta decât Italia- cuvântul care a apărut cel mai des în diversele sale luări de poziţie şi oficieri ale mesei catolice a fost solidaritate. Al doilea element l-a constituit îndemnul adresat compatrioţilor săi şi tuturor popoarelor din Europa de Est şi Centrală, tuturor celor care făceau parte dintre «naţiunile captive», de a-şi depăşi condiţia, respectiv să nu le mai fie frică. A trăi în adevăr şi a trăi fără frică sunt cele două mari învăţăminte morale pe care acest gânditor şi militant al libertăţii le-a lăsat moştenire umanităţii, nu numai cetăţenilor din fostele state comuniste, dar şi celor din America Latină, Asia şi toate celelalte părţi unde se mai întâlnesc, în diverse forme variate acţiuni de subjugare a condiţiei umane”.

Danuta Walesa, soţia liderului Sindicatului liber Solidaritatea şi a primului preşedinte necomunist al Poloniei, Lech Walesa, evocă în cuvinte simple, în cartea ei autobiografică Visuri şi secrete (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2014) succesivele sale întâlniri cu Suveranul Pontif, emoţia profundă încercată de fiecare dată când a avut cinstea de a se afla faţă în faţă cu Sfântul Părinte.

Desigur, deloc întâmplător, primii care au înţeles şi pus în practică învăţăturile Papei au fost înşişi polonezii. Care în august 1980 s-au revoltat şi au creat Sindicatul liber, necomunist „Solidaritatea”.

Regimul comunist de la Bucureşti a înţeles rapid pericolul reprezentat de Solidaritatea. A impus un embargou asupra veştilor din Polonia. Îmi amintesc şi acum cum ascultam, seară de seară, buletinele de ştiri ale Europei Libere şi sinteza evenimentelor făcută, în deschiderea Programului politic, de regretatul Noel Bernard. Îmi amintesc, de asemenea, cum, la sfârşitul lui august, autorităţile poloneze au cedat şi au semnat acorduri cu Solidaritatea. Deloc întâmplător, Lech Walesa (liderul Sindicatului liber „Solidaritatea”- n.r.) a ţinut să le semneze cu un stilou primit în dar de la Papa Ioan Paul al II lea, cu ocazia vizitei din iunie 1979.

Istoricii nu au căzut încă de acord în stabilirea momentului considerat a fi cel mai important în pregătirea căderii comunismului în Estul european. Alegerea unui papă polonez în 1978 şi acordurile de la Gdansk din 1980 figurează printre acestea.

Va urma