Un scriitor intră pe contrasens în toate locurile unde realitatea e plină de comodităţi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Realităţile româneşti strălucesc într-un roman mizerabilist, dar bun, ca divinităţile mărunte în sufletul Sfântului Anton.

Interviu realizat de Beatrice Stoiciu

- Domnule Constantin Iftime, cum vă raportaţi la modele din proza actuală?   

C.I.: Există mai multe tendinţe care pot fi înţelese ca efecte ale realităţilor din lumea noastră de acum. Arta prozei în esenţă nu s-a schimbat. Animalul social care ne inspiră, pe lângă faptul că-şi are mădularele răvăşite peste tot, mai are şi pielea plină de mizerii. Nu poate artistul să nu ţină cont de acest lucru. Ăsta-i postcomunismul, nu? Există o tendinţă de simplificare a textelor cărţilor, dar asta ţine mai mult de o piaţă largă a vânzărilor. Au apărut mulţi cumpărător de acest fel. E un efect s-ar spune al globalizării, unde domină deocamdată spiritul economiei, fapt care forţează simplificarea individualităţilor. Da, dar nu se schimbă cu nimic datele problemei, acolo, în centru, în miez. Suntem totuşi la o distanţă prea mică de Joyce care ne-a dat cărţi meşteşugite. Pentru mine tehnica amănuntului este supremă în proză. Flaubert a impus-o în mod clasic. Apoi  un artist în primul rând străluceşte încă prin meşteşug. Adevărul, dacă vorbim de un adevăr pe care arta îl vizează, numai prin zona estetică îşi taie calea. Ce-i „Ulisse” al lui Joyce decât vaza de cristal a unei zile, făcută ţăndări de contorsionările comune – interese economice contradictorii, concupiscenţe mizerabile, politică etc.-, iar naratorul munceşte din greu ca să refacă întregul. De ce munceşte atât de mult artistul? Ca întregul să sune divin. Eu pot să vă spun că acele amănunte din realitatea comună, trivială chiar, provoacă  iluminări în suflet, ca la Sfântul Anton, dacă sunt puse într-o construcţie, ca pe montura de fier a unei bijuterii. Mişcare aceea măruntă a detaliilor naturaliste, cum se întâmplă şi-n proza noastră mizerabilistă, aminteşte de expansiunea lui Ulisse pe graniţele lumii sale. Bloom, personajul lui Joyce, un senzual trivial, cum suntem toţi în anume clipe, un om corupt sufleteşte, îşi duce de dintr-un loc în altul în Dublin înfrângerea. Pus alături de un idealist provincial, un visător marginalizat,  alt personaj, poate un alter ego al autorului, ajungem cu ei pe graniţa dintre raţiunea comună şi nebunie idealităţii. Eu cred că tensiuni de acest fel, folosind pretexte din realitatea noastră cea mai murdară, mai urâtă, de fapt detalii meşteşugite, aşa cum ne învăţa Arghezi, în „cuvinte potrivite”- nu am fost învăţaţi aşa la scoală? şi am fost învăţaţi cu folos, aici!-, pot să ne antreneze fantezia, ca să putem învăţa uşor ceva esenţial din viaţă. Nu pot să ştiu care sunt căile artei de-a-şi actualiza instrumentele, dar pot să spun că arta bună, cea care va face trupul sufletesc mai puternic, va ţinti să aibă mari performanţe în ce priveşte fantezia, jocul, libertăţile de-a comunica subliminal. Omul e produsul libertăţii, iar orice obstrucţionare, de orice natură, chiar în numele binelui, al divinităţii, îl denaturează, îl face vulnerabil în faţa morţii.

Nu cred deci în romanul simplificat cu mesaj moral, în poezia patriotică -  dacă nu sunt bine scrise. Acestea sunt produse contrafăcute, produse de meşteşugari superficiali, imorali în mare parte, căci nu ţin cont de sfaturile marilor lui înaintaşi.

- Consideraţi că vremea acestor tendinţe de simplificarea a textelor literare, a cărţilor de fapt, a trecut la noi?

- Acestea sunt opinii, care fac parte din zona fermecătoare a discuţiilor pe marginea literaturii. Pot să mă hazardez să fac şi eu eseuri pe această temă. Cum am dat de înţeles mai sus. Dacă vorbim de un farmec estetic, care mă atrage instinctual, atunci aş invoca plăcerea de-a simţi concreteţea detaliilor ascunse ale lucrurile comune, actuale. Să pot sugera corporalitatea trăirilor, a idealurilor, fără să o fac direct, ca un profesor, cu intenţie , sau cu orgoliu de academician. Nu am încercat însă să scriu şi să-mi imaginez un altfel de roman  decât în cheie realistă şi în termeni cât mai clasici. Nu aş vrea să trişez deloc ca meşteşugar. Când spun termeni, mă gândesc la limbă, la particularităţile ei care o fac să fie mai proaspătă, apoi la realităţi obsesive, care zac în adormire în mentalul obişnuit şi care pot fi sugerate indirect. De exemplu, vreau dialogul propus de Flaubert, acela care mişcă infim o stare sufletească, care produce acţiuni dintre cele mai ascunse – aceştia sunt vectorii divini!-, dar care se mişcă o dată şi cu povestea şi cu personajele.  

Scriitorul mereu va ataca realitatea lui nelăsând-o să îmbătrânească.

- Cum vedeţi prezenţa modelului literar al ultimii generaţii de prozatori din comunism în actualitatea literară de azi? Se spune că, după revoluţie, ca şi realitatea socială care s-a tot prăbuşit ca să se reaşeze, şi literatura s-a simplificat ca să devină mai aproape de fenomenul nou social.

- Optzeciştii vor fi multă vreme un reper sigur, căci au făcut o literatură de istorie literară. Nu trebuie în nici un caz minimalizaţi cei care au venit între timp, iată, s-a vorbit de generaţia ’90, de fracturişti, de douămiişti, în rândul fiecărei grupări vom găsi individualităţi care au devenit repere. Să ne amintim că optzeciştii au făcut un efort enorm ca să disloce limbajul literar al vremii. Au făcut o mişcare cu multe repercusiuni. Au împrospătat limba în primul rând, au scos-o la aer, pentru că deja viziunea acelor din urma lor, mari scriitori cum am spus, parcă făcea parte dintr-un edificiu măreţ, oarecum solemn. Nu vorbesc de literatura acelei vremi unde prevala tema, dată după o listele oficialităţilor. Pe la începutul anilor ’80, exista deja un univers confortabil în imaginarul literaturii creat de cărţile  bune din ultimii zece ani. Scriitorul oficializat, de care vorbim acum, care făcuse istorie veritabilă literară, se situa pe poziţia artistului rafinat, care proiecta lumi diferite de cea a comunismului brutal. Totdeauna scriitorul va polemiza cu realitatea lui. O va ataca, nelăsând-o să îmbătrânească, nu că nu-i place ideologia ei. Şi realitatea comunistă se mişcase în anii ’70, devenise mai deschisă la unele noutăţi, împrumutase ce putuse de la universul cultural şi social occidental, ceea ce trecuse cu greu prin filtrul cenzurii-totuşi nu mai erau cenzorii din anii ’50-’60. Mă uit în urmă şi văd o proză din vremea aceea excesiv de psihologizantă, căutând mai degrabă să salveze, din rezervorul ascuns al umanului, soluţii ratate  de raţionalişti, o rasă a revoluţionarilor. A fiinţei radicale, predispusă schimbării totale. Revin la modelul Joyce, şi el a propus prin ultima carte o asemenea cale. Însă aceste viziuni, metode, îmbătrânesc. Un Sorin Titel, sau cei din Şcoala de la Târgovişte, care încercau altceva, şi ca viziune artistică, erau consideraţi cumva minori, fiind clasaţi în plan secund în ierarhiile literare. Atunci şi-au spus cuvântul marii prozatori care debutaseră după 1965, Nicolae Breban sau D.R.Popescu, ca în anii ’80, să apară brusc din acest trunchi viguros un grup de scriitori cu o estetică nouă. Sunt şi individualităţi care sparg acest curs la sfârşitul anilor ’70, George Bălăiţă de exemplu. „Lumea în două zile”, o carte cu un miez tare, poate fi alocată istoric în toate secvenţele istoriei de atunci. Viziunea nouă li se potrivea ca mănuşa, nu aveau orgoliu sterp avangardist, erau instinctuali şi  vitali ca ceilalţi de dinaintea lor. Erau scriitori crescuţi în interiorul comunismului, simţeau toate particularităţile şi urâţeniile realităţilor din sistem. Dar ei erau şcoliţi, formaţi cultural la cea mai înaltă cotă, se distanţau de scriitorii de dinaintea lor, în genul prozatorilor americani de la începutul anilor ’60. Updike sau chiar Pynchon, erau altceva decât Faulkner, Hemingway, Dos Passos, Steinbeck etc., etc.  Optzeciştii  preiau atitudinea marilor minori de dinainte – Sorin Titel, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu –, adică aceea de-a scoate la vedere umanitatea pe care o emană corporalitatea lumii. Sigur, mai sunt şi alte resurse, dar asta a fost cea mai bogată, şi va rămâne aşa mereu. Thomas Pynchon, care mă fascinează, merge pe o extensie a lumii, ca o lume realistă în esenţă, dar care se dilată şi se tot dilată. E vorba de căutare, vezi Ulise perpetuu, care se face tot prin tehnica amănuntului estetic. Nu tema prevalează, oricât ar fi ea de interesantă. El, Pynchon, propune de altfel teme false, cu o grămadă de soluţii, căi paralele, de labirint, dar la bază stă tot meşteşugul pentru producere a amănuntului estetic, cum îi spun eu.

Poezia sau proza apare ca laptele dulce din ţâţa acestui animal social uriaş şi agresiv.

- Cum aţi caracteriza realismul cultivat de generaţiile prozatori de după ’90, cu nuanţa aceea de naturalism, de mizerabilism, care promite o individualitate sigură?

- Se iese încă dintr-o zonă populată de idealităţi agresive, cele ale comunismului. Regăsim pe calea lor umanul.  Parcă se iese dintr-o ceaţă milenară periodic, când revenim la omul slab, aşa cum este el, dar care trăieşte într-un univers dominat de forme puternice, care la rândul lor vorbesc atât de corect, de frumos, indirect cum se spune,  despre nelinişti sau spaime. Poezia sau proza apare ca dintr-o ţâţă a acestui animal social eliberat, un uriaş mastodont, inform, imprevizibil. Secretarea, funcţionarea ca să spun aşa, îi este asigurată de o trăire a  scriitorului, dar mai degrabă de o trăire culturală decât una obişnuită. La scriitor, vorbim de o ţâşnire a talentului din animalul intens culturalizat. Scriitori şcoliţi, citiţi, precum Mircea Nedelciu sau Gheorghe Crăciun, pe de o parte, sau pe altă parte, Ştefan Agopian sau Cristian Teodorescu & Bedros Horasangian, ha!, vorbesc despre lumi marginale, mărunte. Lucrările lor au strălucirea fermecătoare a talentului, dar şi nervurile operei fasonate cu meşteşug. Ca principiu aş spune că obiectualizează, cu mână sigură, ceea ce cei de dinainte pipăiseră, cu instrumentele tremurând vag, dar în adâncimi, trăgându-l şi pe cititor acolo, în penumbra lumii. Se vedeau, sub strălucirea neoanelor acelui subsol, rădăcinile metalice, din beton, ale construcţiilor megalitice ale comunismului, apoi mulţimea de fire ale comunicării subversive. Era vorba de o comunicare cu bucle multe. Viziunea scriitorilor mari se cam golise. Criticii mari, precum Nicolae Manolescu sau Eugen Simion, trecuseră de partea tinerilor. Fireşte. Toţi fug de locul unde se îmbătrâneşte uşor, fug ca de moarte. În mod special Nicolae Manolescu a avut acel instinct – dublat de aparatul tehnic bine pus la punct, exersat în reviste de mare calitate, om pur sânge de universitate – să distingă particularităţile şi rafinamentele noi generaţii. Unii s-au înfofolit în textualism, ca să pară mai interesanţi. S-a întâmplat la fel, sau mai mult chiar, în poezia acelor ani. E o generaţie care face lucruri extraordinare în literatură, obiectualizează limba, corporalizează imaginea artistică. Aşa au făcut şcolile americane de literatură, care s-au săturat repede de simbolismul francez importat prin o mie nouă sute şi ceva, au apărut mode precum obiectualizarea limbajului, imagismul, etc.   La noi, mereu există o tendinţă de a lucra cu forme vagi şi de-a fi copleşit de idealităţi. Iar conturul cuvântului tremură. Avem grupuri imense de poeţi, de prozatori, care rămân aici, şi scriu, şi scriu. Scriu bine, dar fără să fie înhămaţi la utilajul ciudăţeniilor realităţii, la paradoxurilor ei. Scriu pentru acel segment masiv de piaţă care nu vrea să se mai mişte de la locul lui. Caută metode de hibernare, de sedare doar. Lucrurile pentru ei fac bine mai ales eseiştii, cei care practică filozofia morală, literatura confesivă. Din nefericire în lumea literară actuală nu mai există acele capete de cristal, de critici, de exegeţi, care văd ca acei căutători de comori, prin peretele stâncii, ramificaţiile vinelor de aur. Un prozator foarte bun de la noi, unul din cei mai traduşi în afară, îmi reproşa, când i-am spus că sunt curios să văd cât mai multe canoane de imortalizare în istorie a producţiilor literare din ultimii 50 de ani, chiar mi-a dat cu tifla, ce mai contează istoria literară, contează cota de vânzare. Atunci i-am spus un nume de scriitor român care vinde în Anglia mult. A, nu!, ăsta-i mason! 

Revenind la întrebare, citind am învăţat o lecţie simplă, pentru care mi-a trebuit mult timp să o descopăr, deşi era la vedere. Am făcut ceea ce recomanda Flaubert în corespondenţa lui – să mă antrenez continuu cu lecturi diverse. Citesc şi recitesc clase mari de autori. Atunci, acest antrenament, îmi zic, mă va  duce, fără să-mi fac strategii, la stilul meu, la limbaj, la imagini care mă obsedează, ceva care ţine de timpul meu. Atunci se poate căpăta nebunia, energia avangardistului, adică acelui care caută ceva nou, dar şi plăcerea de-a folosi toate mijlocele clasice de-a transpune vise şi nebunii. Dacă aceste observaţii, care ţâşnesc cu o forţă instinctuală, le simt lucrate cu mult meşteşug, de-abia atunci cred că acolo se află îngropat ceva din stranietatea lumii timpului prezent, ceva din misterul şi plăcerea clipei, cu intensitatea şi spaţiul larg al visului. Fac un exerciţiu simplu mereu – rup o carte, şi mă cufund în lectură cât pot de aşezat. Dacă acel fragment  îmi oferă ceva de acest gen, adică adie clar o particularitate a unui timp, a unui loc, a unei psihologii, precizată exact, atunci sigur nu mă mai pot dezlipi de acel text. Îmi produce un fel de explozie subatomică la nivelul cel mai ascuns al minţii, sau al sufletului, şi-i rămân recunoscător autorului. Nu-l mai pot uita în veci. E o recunoştinţă, ca nevoia de drog la drogat. Efort, la un scriitor,  înseamnă să radă cu necruţare slinul, grăsimea de pe un fapt de viaţă, să-l facă neprotejat, ca să vedem cu se zvârcoleşte prin transparenţa cărnii lui, în forme clare, stranietatea vieţii.

Impresiile corporalităţilor din lumea comună, bine descrise, ţin în cercul lor marile mistere al vieţii.

- Să înţeleg că preferaţi un naturalism, care ascunde un univers  spiritual, unul conceptualizat, ceva care trimite la lumea noastră informă, descărnată în comunism? O lume de acest fel descrieţi naturalist în romanul „Copiii sălbatici”?

- Nu, nu aş vrea niciodată să şochez, nu vreau să vin în proză cu ceva cu total diferit. Eu, într-un fel, aş prefera să mă joc. Jocul, impresiile corporalităţii lărgesc raza acelui cerc care ţine între hotarele lui misterul lumii. Adevărul este urât, rău. Umanitatea pe care o emană arta are cel mai blând şi plăcut mister. Apoi, naturalismul ca metodă de a scrie va fi veşnic bun. E un vehicul puternic ce ţine oricărei regii a naratorului. Vedeţi Kafka, care combină faptul naturalist cu mistica. Dar nu vreau să scriu o proză realistă specioasă, ci o proză în spiritul cel mai viguros şi corect al genului. Desigur, instinctul individualităţii mă face să mă duc într-o altă direcţie decât cea dictată de realităţile comune din literatură. Indirect, în romanul „Copiii sălbatici”, am polemizat şi cu acel curent la modă de proză realistă de la noi. O proză, îmi spune instinctul, care-i prea simplistă, dominată de temă, iar tema este rezolvată uşor de autor. De fapt nu uşor, ci temător. Nu-mi plac artiştii care nu vor să intre în polemică cu sociologii, cu antropologii, cu formatorii de opinie. Cred că acum o mare parte dintre aceşti teoreticieni, care se ocupă de comunism, sunt decalibraţi. Un prozator face drumul invers decât un istoric sau un sociolog, intră cu furie, pe sensul opus, în toate aceste lucruri uzate de comodităţi, şi caută elementul ciudat, iraţional, care vorbeşte sau arată ceva despre umanitatea omului în general, care e pe cale să fie sufocată. Kafka în „Metamorfoză” face drumul invers al vieţii, de la om la insectă. Şi-l credem, suntem năuciţi când ajungem la capătul lecturii. Cititorul unei opere cum vreau eu ar trebui să aibă sentimentul că ceea ce simte şi vede cu ochii minţii seamănă cu lovitura unui bolovan căzut din cer. Ceva care să sfarme acele forme create de zeloşii raţionalizării, de victorioşii zilei , nu numai oamenii politici sau bancherii, ci şi filozofii, scriitorii îmbătrâniţi în adevărul lor măreţ , adică, cei care şi-au cucerit prea uşor argumentele victoriei lor perpetue, forţa. De ce? Nu ştiu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite