O ţară resentimentară. Cum ne salvăm

Uneori, pentru momentele de melancolie, când ceaţa schimbărilor ne întunecă mintea, iar ziua se umple ochi, ca un vas cu mercur, de atâtea influenţe străine - ba dinspre filozofi, ba dinspre eticieni, ba dinspre intelectualii liberali, cei cu voinţa de fier, gând sălbatic, sau decăzuţi în înserieri încârligate,

interese şi politică, ba dinspre protecţioniştii fără gen, urmaşi ai utopiştilor nebuni, ba dinspre Orient, ba dinspre Occident -, recomand, pentru limpezirea de moment, lectura unei cărţi, precum „Macbeth”, cu personaje fidele doar unui singur gând.

Cât de convingătoare este Lady Macbeth când spune că se simte-ntreagă, ca un bloc de marmură, plină de poftă de-a trăi, când află de la ucigaşi că Regele Duncan şi urmaşii lui a fost căsăpiţi, că deţinătorii de drept ai adevărului, în lumea aceea absurdă, se scaldă-n sânge ca nişte porci înjunghiaţi.

Regele Duncan, spun poeţii, este un fel de tată pentru toţi, protector al vremurilor de aur, curajos, iubitor, fidel şi răbdător. Cu el în memorie, abolim neliniştile, sigur! În vremea lui Shakespeare, sunt de părere istoricii, domnea iraţionalitatea maximă în ordinea aceea socială. Oare se simte asta în forţa acelui rău descris aici? Exegeţii sunt de părere că reginele şi regii aceia luminaţi, ai veacului elisabetan, încurajând asemenea opere, au aşezat statul englez, că i-au dat stabilitate şi glorie eternă. Ciudat.

Oricine însă poate înţelege, totuşi, că lumea, o dată cu naşterea printre noi a lui Hamlet, Regele Lear sau Falstaff, s-a schimbat sau se va schimba mereu.

Şi totuşi, o mulţime de lucruri stranii, care întrec orice meşteşug al artei sau al gândirii, ţâşnesc din întunericul acela pur, imaginat de Shakespeare în „Macbeth”. E şi ţara mea interzisă acolo, pe care mi-o imaginez prin ricoşeu; cred din reculul sufletului ultragiat de atâtea influenţe agresive şi schimbări neînţelese, în politică, în economie. E un ton, această neînţelegere, puţin de tot. Dar, uite, unde ne aduce!

Când aceste lucruri obişnuite mă ameţesc, apelez cu încredere la cărţi precum „Macbeth”, căci lucrurile invizibile şi rele de acolo rad toate îndoielile. După neliniştile obişnuite, ştiu de-acum cu vârsta, vine spaima unui rău uitat. După moartea lui regelui Duncan, soarele negru nu mai are pete, e un umed astru, luminează umede lucruri ale forţei brute. Nu mai este vremea târguielilor raţionale ale politicii; puţin câte puţin, ne amintim de-o dictatură cruntă de la noi! Nu mai este loc de joc al artei, de fantezie, de ironie; gândurile împletite cu atât meşteşugit, dintr-o mulţime de influenţe culturale, au dispărut. Iar dacă sunt, nu se mai văd. 

Se simte însă ierarhia clară, simplă, impusă de rău. Genurile se despart, ca lovite cu securea biblică, ca în natura însăşi. Gata, nu mai pot să explic!

Însuşirile critice ale umanităţii, care pun în acord bunurile lumii, micşorându-le cât de cât, depreciindu-le cum se spune, care reduc standardele, proporţiile, şi diferenţele, nu mai au loc aici. S-au volatilizat. Domneşte o subiectivitate stranie, cu o putere de creaţie absurdă; lucrurile apar şi dispar, fără raţiune, şi atât.

Se întâmplă ceva care întrece orice închipuire şi plăcere în această artă manipulatoare.

Am putea spune că ne aflăm în faţa uşii interzise, pe care ne-o indică Dostoievski în momentului de apoteoză, prin Prinţul Mâşkin sau Stavroghin, la fel Kafka, doi prezicători nebuni, sublimi. Uşa noastră adică, pe care o putem deschidem fluierând, cu uşurinţă; voioşi am putea intra pe un culoar. Poate urma un eseu după asta, despre labirint, călătorie, noapte fără capăt, poezie a unei lente prăbuşiri.

Shakespeare, când spune asemenea lucruri, are o limbă proaspătă, convingătoare, ne-nţeleasă în parte, dar dulce în tonul de poezie pentru toţi.

Aici, în momentul în care Lady Macbeth se simte fericită, se află claritatea maximă a unui gând sălbatic şi întreg; răul omogen ne ţine întregi. Dincolo, se află lumea împărţită, de tranziţie, resentimentară oarecum. În acest hotar fără limite, deschis, se află - făcând o figură palidă bineînţeles! -, lumea noastră, de aici, sau din Vest. Aşa cred.

În „Macbeth”, dacă îmi aduc aminte bine, muritorii înspăimântaţi văd câte un cuib de corb, ce-şi hrăneşte nestingherit puii. Cel bătrân, cu penele de catran, tocite, îndeasă-n gâtul celor mici şi golaşi bucăţi de carne, mustind de sânge. După asta se aşază pacea-n cuibul lor, meşteşugit din ramuri groase împletite. Strălucirea cărnii ca cireşele de mai mă moleşeşte. Detaliu minuscul din acest cuibuşor emană o pace dulce, picură o lumină de amiază. Devin îngăduitor. În acel moment, teroare răului parcă se topeşte. Tresare, nu ştiu cum, şi la mine, viu, puternic, instinctul de-a trăi sau de-a iubi.

- Blanquo trăieşte!, spun ucigaşii, trimişi pe urmele prietenului trădător. Din acest moment tăria aceea de marmură a lui Lady Macbeth se macină.

Încet-încet, regina răului devine duală, vorbeşte ca-n Freud, analitic şi psihologic. Moare repede, se înţelege. Monologul lui Macbeth după această decădere e plin de raţiuni înseriate, contradictorii: deja argumentează ca noi, când vorbim de trădarea UE sau a lui Băsescu.

- Şchiopule, iar bei!, aud replica unei matroane pe stradă.

Era urmată de un pâlc de puradei.

- Nu-s şchiop, fă!, spune unul cu bere în mână. Mă duc îndată după pastile. E-n Militari!

După „Macbeth” şi o plimbare lungă pe strada vie şi gălăgioasă, apoi două ore la televizor, recomand câteva pagini din Musil, din „Omul fără însuşiri”.