Să-nchinăm un păhărel pentru bunul Păstorel! Avertisment: acest articol poate dăuna grav persoanelor fără umor

0
Publicat:
Ultima actualizare:
pastorel

Păstorel Teodoreanu, figură singulară în literatura română, şi-a dedicat viaţa în aceeaşi măsură scrisului şi escapadelor bahice şi gurmande. Avertisment: următoarele extrase din opera sa pot dăuna grav persoanelor fără umor.


Într-o seară banală de iarnă, în Cetatea de Scaun a Iaşilor, îndoliată după Primul Război Mondial, Păstorel Teodoreanu şi un camarad de arme se plimbau agale pe străzi lăturalnice, după ce săvârşiseră un pahar de vin. Coteau pe ulicioare pustii din liniştitul cartier al Tătăraşilor, pentru a nu fi siliţi să-i salute pe ofiţerii nemţi. Purtau încă uniforma Regimentului 24 Artilerie. Deodată, zăresc în pragul bisericii un preot înalt şi, datorită cine-ştie-cărui impuls ancenstral, caută o vorbă de încurajare.

„Ce doreşti fiule?“, îl întreabă preotul pe Păstorel. „Să mă spovedesc, părinte. Caut ispăşirea păcatelor şi duhovniceasca sfinţiei tale binecuvântare.“ „Ai ucis?“ „Da.“ „Rău! Nemţi?“ „Nemţi.“ „Îţi place la teatru?“ „Da.“ „Bine! Dar «Moartea lui Mihai Viteazul»?“ „Nu.“ „Rău! Crezi în Dumnezeu?“ „Da.“ „Bine. Dar în Nicolae Iorga?“ „Nu!“ „Rău! Şi de ce nu crezi în Nicolae Iorga?“ „E zălud, părinte, e sărit!“ „Măgarule! Am să te reclam la marele cartier general! Am să te chem la Curtea Marţială! Vei fi împuşcat ca un câine! E o ruşine să mai porţi uniformă! La zid!“

Farsele făcute lui „Iorga Nicolai“
Şi Păstorel Teodoreanu, şi camaradul său o şterg. „Bine, domnule locotenent, cum îţi veni?“, îl întreabă tovarăşul său pe Păstorel. „Dar ce-am făcut?“ „Ăsta nu e popă, domnule.“ „Cum?“ „Ăsta e domnul profesor Iorga. S-a îmbrăcat aşa de frica nemţilor!“ Acesta era Păstorel Teodoreanu, epigramistul, poetul, prozatorul, cronicarul gastronomic, gurmandul, iubitorul şi degustătorul de vinuri şi coniacuri fine, avocatul, cel mai spumos boem al protipendadei epigramiştilor.

Era maestru al jocului de cuvinte! El e spiritul cel mai elevat. De aceea, sunt copleşit când sunt, adesea, comparat cu el. Mircea Ionescu-Quintus

Păstorel Teodoreanu a reprodus, cu măiestria unui comediant, dar cu harul unui erudit, spectacolul vieţii din România interbelică şi postbelică. Era printre oamenii aceia care au vocaţia boemiei şi care, atunci când se găsesc în cârciumă, devin sclipitori, atinşi de aripa zgârcită a geniului. Avea, e drept, o predilecţie aparte pentru ironiile la adresa cărturarului Nicolae Iorga. Acestuia i-a dedicat, pe lângă ridicolul episod numit „Vesela spovedanie“ şi surprins în lucrarea „Tămâie şi otravă“, un întreg volum de ironii, „Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai“, care a văzut lumina tiparului chiar la 9 mai 1931, când Guvernul României era condus de marele istoric. O mostră tonică din spatele copertelor: „În răsboiu-ntregitor,/ Fugind de gloata interlopă,/ Marele învăţător/ A fost mobilizat ca popă“.

De ce nu-i plăcea apa de izvor
Legendele care s-au ţesut în jurul epigramistului spun că „Strofele cu pelin“ au mobilat întreaga vitrină a unei librării din Iaşi la 10 mai, în ziua în care premierul vizita oraşul. Dar acesta este doar un amănunt, căci Păstorel i-a încondeiat şi pe prieteni, şi pe adversari, şi pe români, şi pe occidentali, dar mai ales pe ruşi.
Şi, poate cel mai savuros, s-a luat pe sine în zeflemea, insistând, în cel mai natural mod cu putinţă, pe cea mai importantă calitate a sa: aceea de iubitor de vinuri şi de războinic pătimaş împotriva apei de izvor. „Pentru subtilul amator/ Care-şi respectă al său gât,/ E bună apa de izvor,/ Dar ca uzaj extern. Atât!“ Dar aceasta nu poate fi decât o virtute, căci ştim de la Horaţiu că „N-au să aibă viaţă poemele scrise de băutorii de apă“.

Iar întâlnirile cu Păstorel Teodoreanu, indiferent care ar fi fost vârsta interlocutorului, terbuie să fi fost memorabile, căci doar aşa se explică faptul că, după decenii, contemporanii îşi amintesc perfect şi cele câteva secunde petrecute în compania teribilului enolog.

Omul era un drăguţ. Era un gurmand, îi plăceau mâncarea bună şi coniacurile bune. Dar avea o cultură a mesei! Constantin Bălăceanu-Stolnici

Contemporanul epigramist Mircea Ionescu-Quintus a fost fermecat de anvergura intelectuală şi de hazul său. Atât de mişcat încât i-a dedicat, deşi post-mortem, frumoasa epigramă: „Să-nchinăm paharul/ Pentru Păstorel!/ N-a fost nici Cotnarul/ Mai spumos ca el!“.

„Păstorel Teodoreanu era maestru al jocului de cuvinte! El e spiritul cel mai elevat. De aceea, sunt copleşit când sunt, adesea, comparat cu el. Memorabilă este celebra lui pledoarie, când i s-a fixat un impozit mai mare decât trebuie pentru câştigurile din avocatură. S-a dus în instanţă, la contestaţie, cu următorul catren: «N-am venit/ Că am venit,/ Am venit/ Că n-am venit.» Superb, ce joc de cuvinte!“, povesteşte politicianul liberal.

„Devenise un fel de «Bul㻓
Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici l-a întâlnit pe notoriul epigramist într-un moment delicat din amurgul vieţii acestuia: după ispăşirea a trei ani de închisoare, când l-a îngrijit în calitate de medic. Impresionant moment, spune Bălăceanu-Stolnici. „Omul era un drăguţ! Era mare beţiv. A început să-mi povestească: peste 50% din ceea ce i se atribuia lui ca bancuri nu erau, de fapt, ale lui. Devenise un fel de «Bulă». Era un gurmand, îi plăceau mâncarea bună şi coniacurile bune. Dar avea o cultură a mesei!“, îşi aminteşte academicianul.

Ţelină cu muştar. Reţeta lui Păstorel

„O reţetă de mâncare e ca şi o partitură : trebuie interpretată. Menuetul lui Beethoven e acelaşi pentru toate privirile. Dar una e pe vioara maestrului George Enescu şi alta e dibla lăutarului de la Moara Văduva“, scrie Păstorel Teodoreanu în volumul „Gastronomice“, publicat postum. Ne îngăduim să reproducem, mai la vale, una dintre reţetele celebrului epigramist.

„Salată de ţelină cu muştar. Se alege o ţelină tânără care să nu fie nici găunoasă, nici aţoasă. Ţelina se curăţă de coajă şi rădăcini şi se taie în felii subţirele ca chibriturile. Se pun într-o salatieră două-trei linguriţe de muştar, peste care se toarnă, picătură cu picătură, untdelemn. Se amestecă mereu cu o lingură de lemn, până ce se obţine o alifie de consistenţa maionezei, pe care o asezonezi cu sare şi piper după gust. Se adaugă apoi, tot picătură cu picătură, un păhărel mic (ca pentru votcă) cu oţet de vin. Sosul astfel preparat se varsă peste ţelina tăiată, adăugând pătrunjel tocat sau hasmaţuchi, tăiat foarte mărunt. Opţional, poţi completa această salată cu sfeclă fiartă sau coaptă, pe care o tai întocmai ca ţelina.“

Viaţa şi faptele lui Păstorel

Păstorel Teodoreanu, pe numele de botez Alexandru Osvald, s-a născut la 30 iulie, în Dorohoi. A fost primul băiat al avocatului Oswald Teodoreanu şi al profesoarei de pian la Conservator Sofia (Muzicescu) Teodoreanu. Ceilalţi doi fraţi au fost cunoscutul prozator Ionel Teodoreanu şi Laurenţiu (Puiu) Teodoreanu, mort pe frontul francez în 1918.

Până la Marele Război, Păstorel a făcut primele patru clase la Liceul Naţional din Iaşi, apoi la Liceul Internat din oraş şi al Şcolii de Artilerie din Bucureşti. În 1916, este mobilizat ca tânăr sublocotenent în Regimentul 24 Artilerie. E întovărăşit de tatăl său până în zona frontului, luptă pe fronturile din Transilvania şi Moldova, se întoarce de două ori rănit, este decorat cu „Steaua României“ şi avansat la gradul de căpitan.

De pe front, povesteşte fără umor, în volumul II din „Tămâie şi otravă“: „O scenă mi s-a întipărit îndeosebi: primul contact cu inamicul. Am şi acum în urechi glasul căpitanului Ştefan Pop, directorul Colegiului «Sfântul Sava» din Bucureşti, şi parcă-l aud rostind hotărât: «Tunari, la posturi, marş!». Şi-apoi din dreapta: «Trage!»“.

„Dacă teaca nu stă, nici sabia nu intră!“
După război, urmează cursurile Facultăţii de Drept a universităţii ieşene, dar trece efemer prin magistratură: e încadrat la Tribunalul din Turnu-Severin, unde stă mai puţin de un an, deoarece va pleca la Cluj, chemat de Cezar Petrescu în ajunul apariţiei revistei „Gândirea“.

Rămâne, totuşi, din această perioadă încă o legendă anecdotică: se spune că, fiind chemat să apere un client acuzat că a sedus o fată, a uimit judecătorii cu o pledoarie practică. Aşadar, l-a rugat pe tatăl fetei, ofiţer în armată, ce apăruse la proces îmbrăcat în uniformă, să-şi scoată sabia din teacă. Apoi, îi cere teaca sabiei şi, mişcând-o în stânga şi-n dreapta, îl roagă să pună sabia înapoi. După câteva încercări ale ostaşului, conchide: „Vedeţi, onorată instanţă? Dacă teaca nu stă, nici sabia nu intră!“.

Deşi Păstorel Teodoreanu a fost mai degrabă ignorat de posteritatea literară, în epoca interbelică numele său era sinonim cu talentul. A fost premiat de Academia Română în 1928, de Societatea Scriitorilor Români în 1937 şi a fost răsfăţat de critici. În volumul „Menţiuni critice“, Perpessicius nota, despre schiţele şi nuvelele umoristice ale lui Păstorel cuprinse în cartea „Mici satisfacţii“: „Amuzant jurnal de moravuri contemporane, iată cum am putea numi ultimul volum de vervă umoristică al d-lui Al. O. Teodoreanu. [...] Schiţa sa e lipsită de răutatea, de acea causticitate acidă, proprie momentelor şi comediilor lui Caragiale“.

Iar George Călinescu scria, în 1934, la apariţia cărţii „Tămâie şi otravă“: „Aproape pretudindeni se dezlănţuie o jovialitate care dă o umilitate de ton diferitelor atitudini şi care ne îndreptăţeşte să afirmăm că Al. O. Teodoreanu rămâne, în fond, un umorist. La temelia umorului stă întotdeauna o atitudine critică, umoristul e moralist. Moralist e Al. O. Teodoreanu“.

Deceniul IV al secolului trecut îi aduce însă lui Păstorel şi necazuri: se internează într-un sanatoriu din staţiunea Karlovy Vary (n.r. – nord-vestul Cehiei), pentru a-şi îmbuna ficatul. Una dintre scrisorile trimise lui Alexandru Rosetti relevă însă că umorul epigramistului era departe de a fi pierdut: „Nu ştiu dacă ai făcut vreodată băi cu acid carbonic, căci dacă vei fi făcut, ai să înţelegi de ce sunt eu convins că tot timpul cât stau în baie, femeile trebuie să râdă. Astă mă dispune enorm. Sunt convins că, vara, ieşirea din baie trebuie să fie cel mai norocos punct tactic de acostare. Vom vedea“.

A făcut închisoare cu lotul Noica-Pillat
În 1939, Păstorel este concentrat însă din nou în Regimentul 24 Artilerie, care avea cartierul general în oraşul Roman, însă nu merge pe front. Totuşi, radiografiază, în acelaşi stil neastâmpărat, realitatea politică şi socială pe care o ţinea permanent sub lupă. Un exemplu, ca reacţie la preluarea puterii de către comunişti: „Din Banat până la Iaşi,/ Se resimte lipsa sării,/ Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi/ Au ajuns la cârma ţării“.

Nu-i lăsa în pace Păstorel pe comunişti, le ocăra în cerneală fiecare slăbiciune. Dar nici comuniştii nu l-au lăsat în pace pe Păstorel: în 1960, scriitorului i-au fost confiscate manuscrisele, o mare parte din bibliotecă şi a fost condamnat la 6 ani de închisoare. Era învinuit pentru fabula „Măgarii şi libertatea“, care includea prea-subtilele versuri: „Să nu ne mai pese de păstor şi nici/ De stăpân şi bice: Suntem bolşevici“.

A făcut închisoare cu celebrul lot Noica-Pillat, începând din 1961. Sentinţa Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară din dosarul nr. 201/1960 arată sec: „Al. O. Teodoreanu e condamnat la 6 ani de închisoare corecţională şi 3 ani de interdicţie pentru uneltire contra ordinei sociale“. A stat 3 ani, căci a fost graţiat.

La 14 martie 1964, Păstorel Teodoreanu moare din cauza unui cancer pulmonar. Până în ultima clipă, fără nicio iluzie, şi-a permis însă suprema eleganţă de a întâmpina tot cu vorbe de spirit. „Moartea lui a fost exemplară“, remarca Alexandru Paleologu în „Spiritul şi litera“. A fost înmormântat în cavoul familiei Delavrancea din cimitirul Bellu.

A lăsat, drept epitaf în patru versuri, cel mai frumos adio: „Aici zace Păstorel,/ Om ales şi spirit fin,/ Dacă treceţi pe la el,/ Nu-l treziţi, că cere vin!“.

Cele mai savuroase epigrame

În clasa a V-a de liceu, după ce profesorul de limba română, Fântânaru, amator de vin de Cotnari, le-a cerut să scrie despre epigramă.
Dacă apa din fântână
S-ar preface-n vin Cotnar
Aş lăsa limba română
Şi m-aş face Fântânar.

Din volumul „Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai“.
Fie neamţ, chinez, hindus,
Omul din maimuţă vine,
Numai Iorga, ştim prea bine,
Că se trage din Larousse.

Prinţul Ştirbey, proprietarul unei fabrici de mezeluri, era cât pe ce să-şi falimenteze afacerea, însă a fost salvat de căsătoria cu o prinţesă bogată.
Iată o problemă
Ce-o ştie tot regatul,
Prinţesa e cu leu
Şi prinţul cu cârnatul!

În timp ce era internat în Dealul Filaretului, la un sanatoriu situat pe Şoseaua Viilor. Din câte se pare, aceasta este ultima epigramă.
Culmea ironiilor
Şi râsul copiilor
Să pun punct beţiilor
Pe Şoseaua Viilor.

După alegerile din 1946 se mai putea vedea pe garduri afişul electoral cu Petru Groza, având sloganul „Votaţi soarele!“.
Nu credeam s-ajung vreodată
C-am să pot să fiu în stare
Ca făcând pipi pe garduri
Să o fac direct în soare!

Castelul Pelişor a fost transformat de regimul comunist în casă de creaţie.
Voi, creatori ai artei pure,
Ce staţi acuma la pădure,
Să fiţi atenţi când vă plimbaţi
Să nu călcaţi în ce creaţi!

Despre restaurantul Uniunii Scriitorilor.
Beau băieţii, harnici,
De cu seara-n zori,
Unii sunt paharnici,
Alţii... turnători!

Despre guvernul condus Petre Groza, instaurat după 6 martie 1945.
Caligula Imperator
A făcut din cal, senator,
Comuniştii, mai siniştri,
Au făcut din boi, miniştri.

Din perioada şederii la sanatoriul din Karlovy Vary.
D-lui Oswald T(eodoreanu)
Apa asta e sărată
Şi, de-o bei pe îndelete,
E periculoasă, tată.
Face sete.

Maestrului Br(ătescu) V(oineşti)
Am dispărut ca printr-o trapă
Şi semn de viaţă n-am mai dat.
Nu crede nimeni că beau apă
Şi, totuşi, e adevărat.

Laringologului
Când îmi spui: „Deschide gura!“
Şi te uiţi în ea cu farul,
Vrei să dregi cu picătura
Ce n-am dres eu cu paharul!

Consolare
Două lucruri mai alină
Al meu chin şi a mea boală:
Damigeana când e plină
Şi femeia când e goală.

Despre monumentul ostaşului sovietic eliberator, dezvelit în Piaţa Victoriei, în anul 1946.
Soldate rus, soldate rus,
Te-ai înălţat acolo sus
Că liberaşi popoarele
Sau că-ţi put picioarele?

Comuniştii îşi măresc rândurile cu o parte din legionari.
Căpitane,
Nu fi trist!
Garda merge înainte
Prin partidul comunist!

Catren pentru Iuliu Maniu.
Într-un moment de grea povară
Pentru sărmana ţară-a mea,
Eu unul stâlp de cafenea,
Închin pentru un stâlp de ţară!

Catren omagial către Caragiale:
Cu greu îmi vine să aştern,
Un adevăr ce nu-l suport,
Ca tocmai tu să fii cel mort
Şi Caţavencu cel etern...

Mihail Sadoveanu era dator cu bani la Păstorel, însă, se pare, nu i-a restituit datoria la timp.
De ţi-ai face testamentul,
Tu să nu-mi laşi mii de franci!
Naşule, să-mi laşi obrazul,
Ca să-mi fac din el bocanci!

Despre o zonă mai puţin decentă din Bucureşti, cunoscută pentru ispitele sale.
Îmi spunea un beţivan,
Rezemat contra perete:
Fetele din Popa Nan
E frumoase, dar nu-i fete!

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite