Primul zbor

Titi trăgea adânc din ţigară. Tu n-aveai chef să fumezi. Titi te-a întrebat cam câte exemplare crezi că veţi vinde până la sfârşitul anului. Tu i-ai răspuns: sub 250. Titi a plecat privirea în trotuar, strivind ţigara sub pantof.

Apoi, Titi a deschis portbagajul Skodei şi a scos 20 de exemplare pe care ţi le-a dat. Cărţile tale. Le-ai băgat într-o sacoşă Borsec, rezistentă. Parcă eraţi nişte traficanţi de ţigări la colţ de stradă. (Dar tu habar n-ai cum se face traficul cu ţigări.) Titi s-a urcat la volan şi a plecat să plătească tipografia. Trebuia măcar să-i faci un semn cu mâna.

Ai rămas singur în intersecţia dintre Berthelot şi Popa Tatu. Poate că răspunsul tău l-a tuflit pe Titi. Să-i fi spus mai multe, vreo 600? Dar aşa ţi-a venit, ăsta-i pariul tău: sub 250. (E mai bine să fii scriitor mort, nu te mai gândeşti la vânzări.)

Porneşti pe Berthelot spre Calea Victoriei. Nu ţi-e clar unde vrei să ajungi. N-ai niciun plan. Mergi la pas, cu cărţile în sacoşă. Treci pe lângă o casă protejată de un gard forjat, înalt, dublat de o tablă galvanizată pe care este lipit un afiş: „Intrarea interzisă“. Te uiţi mai bine la casă şi recunoşti clădirea care adăpostea cândva marea editură... Editura care ţi-a scos volumul tău de debut. Ha! Ha! În urmă cu... Socoteşti, dar cât de greu faci scăderea, ai mintea obosită, 23 de ani! Da, în urmă cu 23 de ani, ieşeai pe poarta acestei case cu cărţile tale de debut! Câte exemplare ţi-a dat marea editură? 15, 20, 30? N-a contat! Pentru că erai beat de fericire, pluteai de fericire, ţineai în braţe prima ta carte, nici măcar sacoşă nu aveai, şi-ţi venea ca din înaltul cerului să-ţi arunci exemplarele din drepturile de autor către oamenii de pe stradă, e cartea mea!, e cartea mea!

Credeai atunci că scrisul tău va muta munţii din loc. Pe dracu’! Scrisul este o condamnare pe viaţă.

Ridici privirea spre cer. Senin. Dar tu acum nu poţi să zbori. Sacoşa asta Borsec e grea. Ca sufletul tău. Atunci, ai zburat până la staţia de metrou Izvor. Ai avut de ales: să iei metroul cinci staţii până la EA, să-i faci o surpriză, sau să iei metroul în sens opus, patru staţii, până la prietenii tăi, să tragi o beţie? Ai ales drumul mai scurt. Dimineaţa, mahmur, cu jumătate din exemplare, te-ai întors la EA. (Atunci nu erau telefoane mobile ca s-o anunţi, lamentabilă scuză!) Te-a iertat, dar n-a uitat.  

Ce-a urmat? Prietenii s-au risipit pe măsură ce anii au trecut, pe unii i-ai pierdut, cu alţii te-ai certat, pe câţiva i-ai uitat. Credeai atunci că scrisul tău va muta munţii din loc, că vei câştiga glorie. Pe dracu’! Scrisul este o condamnare pe viaţă. Dar tu n-ai fi crezut dacă cineva ţi-ar fi spus că eşti pedepsit pe viaţă. Pentru că zburai. EA a rămas lângă tine şi când te-ai prăbuşit.  

Treci pe lângă un fast-food. Ce-ar fi să mănânci o ciorbă şi să te gândeşti ce să faci cu exemplarele astea? Cui să le dăruieşti? Cine este interesat? Cine merită? Poate le păstrezi pentru tine. Să le ţii ascunse undeva, numai ale tale. E o idee. Să mănânci o ciorbă! Poate ai să zbori din nou, cine ştie?