Mărginimea Sibiului

Primul nostru cronicar literar, Ilarie Chendi, de la a cărui moarte s-au împlinit în vară 100 de ani, a scris o pagină memorabilă despre satele româneşti din Mărginime.

Lucrul interesant este că descrierea o anticipează, într-o anumită măsură, pe aceea a lui G. Călinescu din capitolul despre O. Goga din „Istoria literaturii“, mai mult, Chendi, ca şi urmaşul său, ne introduce cu ajutorul ei în atmosfera poeziei răşinăreanului. Iată un fragment:

„La poalele Carpaţilor, dupe Sibiu, se întinde un şir de sate româneşti. Locuitorii îşi zic mărgineni […] Ei se consideră cea mai nobilă ramură a poporului român, şi cine-i cunoaşte le dă dreptate, căci nicăieri nu găseşti oameni cu mai bunăstare ca pe aceşti oieri boieriţi de prin Răşinari, Gura-Râului, Sălişte şi Poiana, nicăieri nu mai auzi vorbindu-se o limbă românească mai curată şi mai bogată ca acolo. Este, parcă, o rasă aparte, care şi-a păstrat mai mult însuşirile străbune, trăsăturile mai marcante şi mai armonioase ale feţei, frumuseţea şi varietatea portului, dorul de pribegie şi dragostea de cântec şi de joc“.

Salba satelor

Satele cu pricina dau ocol Sibiului pe la apus. Cel dintâi se află, totuşi, de partea cealaltă a Oltului, la sud, Avrigul lui Gheorghe Lazăr („Îţi aduci aminte, când eram copil că tot ziceam că peste dealul Bradului – un sat în apropiere de Avrig – nu mai este lume…“).

Salba satelor de care vorbeşte Chendi se întinde de la Răşinarii lui Goga şi Cioran spre nord, printre colinele verzi de la poalele munţilor, traversând lunci cu livezi de meri şi pruni, îndeosebi, închizând într-o buclă delicată Michelsbergul săsesc, Cisnădioara, adică, ajunge până la Săliştea lui Ion Lupaş şi Andrei Oţetea, urcând apoi pe platoul Jinei, adevărata ţară a oilor.

Pe culmile de deasupra, la înălţimi de peste 2.000 de metri, trece vechiul drum roman reamenajat de curând şi numit Transalpina, care leagă Novacii lui Tudor Vladimirescu de Sebeş, tăind şoseaua dintre Târgul Jiu al lui Brâncuşi şi Brezoi de Vâlcea pe la Obârşia Lotrului. Din salbă au sărit mărgele în toate părţile, inclusiv Dârlos, unde s-a născut Chendi, sau cele două Apolduri, de unde îşi trage numele tatăl meu, născut, el, în satul Sibiel, aparţinător de comuna până mai ieri, oraşul de azi, Sălişte.

Vama cucului

Pe partea de răsărit a Sibiului, între râul Sebeş şi Olt, sunt câteva sate săseşti, Guşteriţa din buza Sibiului, Bungard, Veştem şi, singurul preponderent românesc, Mohu, satul cu nume nelămurit de specialiştii în toponimie. Roata răsăriteană se deschide la Sebeş şi se închide la Porceşti pe Olt, sub Masivul Suru, de unde e doar o săritură până la Avrig.

Graniţa României cu Austro-Ungaria trecea pe la Turnu-Roşu, pe malul celălalt al Oltului, la apus de Porceşti. Iar sus, pe culmea munţilor Lotrului, era aşa-numita Vamă a Cucului, pe care o apucau ardelenii ca să nu fie opriţi la vama de pe şosea. Adolescent, tata a urmat calea cu pricina de două sau de trei ori, ca să se angajeze temporar la nişte unchi bogaţi aflaţi cu oile în câmpia Dunării.

De câte ori, începând din copilăria mică, am făcut eu însumi drumul dintre Sibiu şi Râmnicu Vâlcea, pe şoseaua asfaltată prima oară de un frate al mamei, am fost uimit de deosebirea de nivel de trai dintre satele vâlcene şi cele din Mărginime. Până astăzi, casele şi ogrăzile arată altfel la doar câteva zeci de kilometri distanţă unele de altele. Când am început să citesc literatură română, mi-am dat seama că e vorba de deosebirea dintre satul din sudul Carpaţilor din romanele lui Stancu sau Preda şi satul de pe Mureş al lui Slavici sau acelea ale năsăudeanului Rebreanu sau Agârbiceanu, născut la Cenade, lângă Alba Iulia, dar care şi-a scris o bună parte din nuvele şi romane la Orlat, în vecinătatea Sibielului, acolo unde un monument marchează locul până unde a înaintat armata română în 1916.

Toate astea m-au făcut să am oarecare simpatie pentru descrierea orgolios-localistă a lui Chendi şi să înţeleg de ce n-a vrut Slavici în ruptul capului unirea Transilvaniei cu ţara după Primul Război.