Jurnal de telespectator

Călduros recomandată de Andrei Pleşu în cuvinte ce surprind esenţa volumului şi al demersului întreprins vreme de –iată!- zece ani de jurnalistul Cezar Paul-Bădescu, mai cu seamă în paginile revistei Dilema veche, dar şi în cele ale Dilemei încă şi mai vechi, cartea „Umbre pe ecranul tranziţiei” (Editura Humanitas, Bucureşti, 2013) reuneşte,

cred, nu totalitatea, ci doar o parte dintre cronicile de televiziune scrise la sugestia regretatei Magdalena Boiangiu, căreia îi revine meritul de a fi avut ideea să-i propună mai tânărului său coleg dilematic preluarea, dar şi restructurarea după gust propriu a unei rubrici mai vechi, al cărei rost a fost şi a rămas acela de a emite opinii asupra aceea ce se poate vedea pe micile ecrane româneşti.

De a emite opinii şi idei asupra unor efemere produse media, câteodată culturale, alteori, de fapt, cel mai adesea, ne sau a-culturale, poate şi fiindcă au fost zămislite în absenţa ideii reale. Ori sub însemnele pernicioasei idei că merge şi aşa, despre care a scris cândva în România literară o izbutită tabletă Ana Blandiana. Dacă nu chiar în zodia imposturii.

Ce a făcut în aceşti zece ani, cu o pauză de dezintoxicare de un an, Cezar Paul-Bădescu? A acceptat, după cum scrie Andrei Pleşu, să se scufunde “cotidian în acid sulfuric”. A făcut-o “cu inteligenţă şi umor, cu o cuviincioasă responsabilitate şi cu uneltele unui scriitor înzestrat şi matur”. A fost încercat de o “voluptate amară”, împărtăşită săptămânal cititorului rubricii sale Cultura pe sticlă, cu speranţa, mărturisită în prefaţa intitulată Poziţia ingrată a unui cronicar tv, de a avea o “comunicare cu nişte oameni inteligenţi” şi de a se amuza împreună.

Fireşte, preţul plătit de cronicar pentru un atare amuzament a fost destul de pipărat. A fost cuantificat în enervări, inevitabil mai frecvente într-o perioadă în care posturile de televiziune cu acoperire naţională din România s-au înmulţit aiuritor, dar în care calitatea programelor a scăzut dramatic. Într-o societate ce se vrea concurenţială, nu încape îndoială că a şi-a spus cuvântul şi în televiziuni, mai cu seamă în cele de ştiri, tot mai numeroase de-a lungul celor zece ani conspectaţi de Cezar Paul-Bădescu, acea concurenţă exprimată prin rating  şi share. Numai că, din păcate, concurenţa nu a avut în vedere, nu a fost rodul dorinţei de a informa corect, ci s-a concentrat aproape exclusiv pe imperativul informatului rapid. Cu consecinţe dintre ce în ce mai dizgraţioase, mai hilare, mai catastrofale.

Meritul lui Cezar Paul-Bădescu este acela de a nu fi lăsat enervările proprii să treacă în stare brută în pagini de revistă. Cronicarul a înţeles repede că nu poate adopta nici atitudinea dirigintelui sever, nici pe aceea a superiorităţii atoateştiutoare, nici comportamentul certăreţului de profesie veşnic revoltat, nedezminţit predispus la dojană. A înregistrat fenomene, fapte concrete şi a încercat să le depisteze cauzele dar şi să le explice esenţele, convins că ele depăşesc un eveniment punctual, caracterizând totuşi timpurile (aşa sunt textele grupate în capitolul Vremuri). A comentat situaţii şi accidente anume (capitolul Momente), a studiat atitudini şi a întocmit fiziologii (capitolul Personaje). Şi-a asumat, asemenea criticului de teatru, statutul de Don Quijote.

Orice critic de teatru sănătos la minte din spaţiul mioritic, trecut de vârsta entuziasmelor juvenile, ştie foarte bine că nu dispune de legendara putere a cronicarului de la New York Times şi că nu va izbuti, prin scrisul lui, să determine retragerea de pe scenă a unei ratări artistice patentate. Orice comentator raţional al televizualului românesc trebuie să fie conştient de faptul că nu va putea elimina jegul din producţiile de televiziune, că nu se va ajunge nici la scoaterea din grilă a vreunei emisiuni fetide, nici la sancţionarea unui post tv ca urmare a unei cronici bine scrise. Oricât de acid ar fi scris Cezar Paul-Bădescu despre un program precum Ciao, Darwin! sau despre Babilonia, nu cronicile din Dilema au determinat evacuarea acestor dejecţii televizate din schema de program. Ci faptul că, la un moment dat, şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat mălaiul. Partea proastă e că în locul lor au apărut urmaşe încă şi mai malformate, şi mai agresive, şi mai dispreţuitoare faţă de bunul simţ.

Şi atunci? Da, Aliotmanul nu se împiedică de ciotul reprezentat de cronicar. Dar, poate în descendenţa lui Mihail Ralea, cel ce vedea în critic un creator de puncte de vedere, Cezar Paul-Bădescu a făcut ceea ce şi-a dorit să facă, ceea ce a socotit a-i fi menirea. A încercat să se opună ideii că dacă nu îţi place ceva, nu te obligă nimeni să urmăreşti acel ceva fiindcă ai la dispoziţie salvatoarea telecomandă şi aşa poţi schimba canalul. S-a dovedit consecvent principiului că un om de televiziune nu e stăpânul absolut al unui anume program, că e falsă ideea “am emisiunea mea, fac ce vreau cu ea”, că “realizatorii tv nu sunt la ei acasă în emisiunile lor- şi asta chiar dacă ar transmite din garsoniera proprie. Şi nici patronii de televiziune nu pot să facă ce vor pe moşia pe care o au- pentru că moşia asta e într-un domeniu public”.

Cronicarul tv şi-a continuat misiunea de igienizator al audiovizualului nu fiindcă s-ar fi visat vreun apostol, ci pentru că ştie foarte bine că trăieşte alături de acei oameni care au căzut în capcana imposturii şi că a nu spune limpede cine sunt impostorii e echivalentul băgatului capului în nisip. Plus că tăcerea implică riscul contaminării.

Or, impostori nu sunt numai Dan Diaconescu, Mircea Badea sau Mihai Gâdea. Mihai Gâdea pe care îl vedem dând lecţii de deontologie nu doar la Antena 3, ci şi la TVR.  E vorba despre impostori pe care îi vedem cu ochiul liber, dar împreună cu care, unii dintre noi, râd gros şi compătimesc zgomotos. Semnatarul volumului îi denunţă pe aceşti impostori de duzină.

Dar Cezar Paul-Bădescu a avut curajul de a se război în cronicile sale şi cu impostorii cu ştaif, cu coroană, cu trenă, cu popularitate chiar şi în rândul  aşa-zisei ‘’lumi bune”. Căci impostori au fost şi sunt şi felurite personaje pe care le-am văzut şi la, de acum defunctul, TVR Cultural. Şi aici lista e lungă. De la falsul “maestru” Ion Cristoiu, care s-a simţit tare bine şi căruia i-a mers de minune în vremea şi în ţara lui “cât”, schimbând gazetele, televiziunile şi atitudinile în funcţie de posibilitatea modificărilor de mercurial, la traficanta de suferinţă reală şi tartuffiana Lucia Hossu-Longin, de la enciclopedia de tip almanah reprezentată de Dan Puric, descoperit de Robert Turcescu, şi devenit un soi de bun de larg consum, cu mare trecere la toate televiziunile, cu aceeaşi cotă de piaţă precum cozonacul, ouăle roşii şi vinul în perioada Paştelui ori a Craciunului la sămănătoristul de gutapercă Grigore Leşe sau la modelul moralei abolite şi traficate în folosul Securităţii reprezentat de acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici.

Tocmai datorită acestui merită citite ori recitite cronicile lui Cezar Paul-Bădescu. Cel care în scris pune în practică îndemnul care a ghidat zeci de ani celebrul CBS american: “Spune-le ascultătorilor tăi nu doar ce le place, ci vorbeşte-le şi despre ce anume trebuie să ştie”.

Cezar Paul-Bădescu- Umbre pe ecranul tranziţiei; Editura Humanitas, Bucureşti, 2013