INTERVIU Ioan Es. Pop, poet: „Sunt mai degrabă inhibat, discret şi nepriceput“

INTERVIU Ioan Es. Pop, poet: „Sunt mai degrabă inhibat, discret şi nepriceput“

Poetul Ioan Es. Pop (56 de ani) vorbeşte despre toate dificultăţile şi nefericirile întâlnite pe drumul şerpuit care l-a adus, în viaţa literară, undeva sus, sus.

Ştiri pe aceeaşi temă


„Sunt făcut pentru a dărui, pentru că, de îndată ce dăruiesc, nu mai am nimic de pierdut.“ Aceasta este ultima frază din interviu. Şi, dacă Ioan Es. Pop este, într-adevăr, un egoist camuflat în inversiuni estetice, dacă pe parcursul celor câteva ore în care se află în faţa reportofonului nu face decât să joace un rol, atunci ar trebui să ştiţi că personajul pe care-l interpretează este un personaj bun. E blând şi îngăduitor, are răbdare şi e uşor timid. Ca un melc la primii stropi de ploaie. Dar acesta, desigur, poate că este doar un rol.

„Weekend Adevărul“: Dumneavoastră nu aţi mai publicat în ultima vreme. Ce pregătiţi?
Ioan Es. Pop:
Există o vârstă a lucidităţii maxime în care îţi dai seama că, după ce ai înflorit, începi să te ofileşti. Îţi dai seama de clişeele care apar în creaţia ta, îţi dai seama că nu faci decât să prelungeşti o agonie, insistând să creezi ceva nou. Mai am mici rezerve de minereu din vremurile trecute, pe care le actualizez, le reactivez. Dar nu este creaţie în sensul de noutate. Face parte din acel concept de-atunci, doar că n-a fost pus pe portativ la momentul respectiv.

Aşteptaţi un suflu nou?
N-aştept nimic. Nu aştept nimic. E acea etapă de luciditate şi de asumare a acestei situaţii de necreativitate. În acest moment, eu nu pot spune că voi mai scrie vreodată literatură. Mâine sau peste zece ani. După cum nu pot spune că nu voi aştepta, totuşi, să vină. Dar nu eu decid, ea decide.

 

Colecţionarul de premii

Numele: Ioan Es. Pop

Data şi locul naşterii: 27 martie 1958, Vărai (judeţul Maramureş)

Studiile: A absolvit, în 1983, Facultatea de Filologie, secţia română - engleză a Universităţii din Baia Mare.

Activitatea publicistică:
Debutează editorial, în 1994, cu volumul de poeme „Ieudul fără ieşire“ (Editura Cartea Românească). În paralel, colaborează cu poezii la revistele „Luceafărul“, „Nouăzeci“, „Tribuna“, „Astra“, „Contemporanul“, „Vatra“, „România literară“, „Contrapunct“ şi „Convorbiri literare“.
A publicat, până în prezent, opt volume de poezie şi alte patru antologii.

Premii:
Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (1994)
Premiul Primăriei municipiului Bucureşti pentru cel mai bun volum (1996)
Marele Premiu acordat de Ministerul Culturii şi Cultelor (1996)
Premiul Academiei Române pentru poezie (1999)
Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1999)
Premiul Uniunii Scriitorilor din România (2003)
Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer, 2004

Locuieşte în: Bucureşti

 

Un soi de hibernare asumată.
Doar a fost iarnă! Nu e hibernare, nici nu e blocare intenţionată a creativităţii. E conştiinţa faptului că nu am voie să forţez. Ceea ce a venit special şi original din ceea ce-am scris a venit năvalnic. N-a trebuit chemat. Acolo, înăuntru, clocotea o lavă. Se cerea exprimată. Acum, lava s-a răcit. În vremurile în care încă eram viu ca scriitor, aveam buzunarele pline de hârtii, pe care le scoteam pe stradă, în crâşmă, noaptea, ziua, în orice moment. Atunci când venea versul acela care nu mai avea răbdare să locuiască înăuntru, îl puneam pe hârtie. Până la urmă, cărţile mele sunt făcute din hârtiile din acele buzunare.

„Sătenii mă priveau ca pe un abulic. Citind“

Spuneaţi că nu ştiţi ce morminte se află pe buricul degetelor noastre. Dacă n-aţi fi fost scriitor, ce-aţi fi fost?
Nu mai ţin minte să fi spus asta. Pesemne că eram mai inspirat decât acum. Pe vremuri, timp de şase ani, am fost profesor. N-am reuşit să fiu un pedagog adevărat, n-am reuşit să-mi găsesc vocaţia în învăţământ, nu m-am simţit în stare să dau ceea ce trebuia pentru a deveni un veritabil dascăl. Am fost şi muncitor necalificat la Casa Poporului şi-apoi la debarasarea unor blocuri din faţa fostului Comitet Central de mizeria care se făcuse acolo la Revoluţie. Am fost jurnalist şi activitatea redacţională o făceam cu multă conştiinciozitate. Dar eu nu am fost un jurnalist cu vocaţie. Vocaţia mea a fost de scriitor. Partea jurnalistică a muncii mele este cea care m-a ajutat să supravieţuiesc. Nu sunt un jurnalist veritabil, ci unul autoconstruit. Ar mai fi fost o soluţie: puteam să rămân ţăran, acasă, în satul în care m-am născut. Dar eram prea neliniştit pentru acest lucru. Toată copilăria şi tinereţea mi-am petrecut-o citind. Citind până după miezul nopţii, citind pe drum, citind în timp ce conduceam vacile la păşune. Sătenii mă priveau ca pe un abulic. A fost o perioadă când n-am scris, dar am citit enorm. Am citit din dragoste de cărţi, din dragoste de viaţa aceea pe care o găseam în cărţi.

Lecturi publice în satul Vărai

Care-i cea mai valoroasă lecţie de la părinţi?
Cea mai frumoasă lecţie a fost aceea că tatăl meu, care era un pasionat cititor de cărţi, în mod natural, nu programatic, obişnuia să le citească vecinilor în serile lungi de toamnă şi de iarnă, la lumina lămpii, până la miezul nopţii, din Alexandre Dumas, din Ion Creangă, dar şi din Dostoievki şi Tolstoi. Aceea a fost cea mai importantă lecţie. Când îl ascultam, aveam 5-6 ani. Când am învăţat să citesc, am început şi eu „Amintiri din copilărie“. Acest parcurs nu s-a terminat niciodată, deşi acum citesc mult mai rar din pasiune.

Ştiu c-aţi rămas repetent la română. Cum aşa, fiind un cititor?
În clasa a V-a, părinţii mei au hotărât, dintr-o mică fudulie, să mă dea la Liceul de Muzică din Baia Mare, la 40 de kilometri depărtare de satul nostru, Vărai – o distanţă ca de la cer la pământ pentru mine. Asta dintr-un orgoliu de vecini, pentru că, peste drum de mine, locuia un băiat de vârsta mea care ştia să cânte la vioară ca un maestru. Ai mei au vrut să intru-n competiţie. Mi-au şi comandat un instrument la un bătrânel din satul Valea Rea care pretindea că se pricepe la construit viori. Vioara era un mic monstru: ca o covată, ca o cutie. Băiatul vecinilor avea vioară de profesionist. Eu eram începător şi scârţâiam din acea vioară improvizată, care n-a sunat niciodată cum trebuie. Dar ai mei nu s-au lăsat şi, gândindu-se că teoria salvează practica, m-au dat la liceu la Baia Mare.

„Da, din flaut s-au auzit sunete!“

Aţi învăţat vioară acolo?
Nu. La Liceul de Muzică, eu continuam să visez, eram în lumea mea. Deşi eram foarte slab de felul meu, m-au pus iniţial să când la clarinet. Am suflat, dar nu se-auzea niciun sunet. N-aveam suflu. Apoi, m-au mutat la oboi. Nici acolo nu s-au auzit sufletul meu şi suflarea mea. Aşa că am trecut la flaut. Da, din flaut s-au auzit sunete! Dar profesoara de flaut s-a supărat atât de tare pe nepriceperea mea, încât mi-a dat cu flautul în cap, iar acesta s-a descompus în bucăţi şi-a căzut pe jos.

Dar unde vă făceaţi remarcat?
Profesoara mea de română de la liceul băimărean m-a făcut să-mi descopăr plăcerea de a recita, de a da replici din piese de teatru. Aveam ceva de actor în mine, ceva ce, graţie ei, a început să mă ridice în ochii profesorilor de-acolo. Aveam acest talent, dar ai mei n-au băgat de seamă. De altfel, la geografie am urcat de la note de 4 la note numai de 10. Şi-acolo eram bun. Cred că şi lai storie. Numai la matematică nu. Acolo, din clasa a V-a şi până în clasa a XII-a, am tot rămas corigent sau am fost pe cale să rămân corigent. Văzând ai mei că nu fac performanţă, m-au retras la un liceu mai aproape de sat, la Şomcuta. Fiind un visător, când am ajuns la Şomcuta, profesoara de română, care era destul de austeră, un an întreg m-a ascultat numai la gramatică. Din clipa aceea, pasărea recitatoare care eram s-a stins. S-a întâlnit cu regulile. Niciodată nu m-a ascultat la literatură.

„Bătaie până la extenuare“

Profesoara de română v-a lăsat corigent?
În clasa a VI-a, m-a adus, la sfârşitul anului, la media 2,93. Peste vară, nici n-am vrut să-nvăţ. Ştiam că voi fi pedepsit, ştiam că am să sufăr, dar îmi făceam atâtea iluzii şi trăiam atât de tare în iluzii, încât ziceam că trei luni de vacanţă nu vor trece niciodată. Peste vară am citit, în fiecare zi, doar cărţile care-mi plăceau. În toamnă, profesoara m-a ascultat zadarnic. Mi-a păstrat media, a dat situaţia la inspectorat şi am rămas repetent.

Care-a fost pedeapsa?
La ţară nu era foarte multă îndurare faţă de greşeli. Mai ales faţă de acestea de natură socială, comunitară. Bătaie. Bătaie până la extenuare. Plâns. Şcoala pentru mine a fost o mare povară.

„Eram doar înfricoşat“

Din ce spuneţi, reiese un soi de inadaptare.
O neaderenţă la real, că inadaptaţii sunt şi oameni radicali. Eu eram doar înfricoşat. Conştientizam asta, dar mai mult prin fapte decât vorbind-o, meditând asupra ei. Totuşi, la moarte am meditat foarte mult. La moarte nu numai ca lucru concret, ci şi ca abstracţiune. A fost cu mine ceva în neregulă, din punctul de vedere al normalităţii general acceptate. Nici acum nu sunt adaptat. Dar acum am câştigat ceva: disciplina. Am fost nevoit să mi-o impun cu timpul. Acum sunt un om al datoriei. Nu numai că nu mă exhib, sunt un tip mai degrabă inhibat, discret şi nepriceput – am două mâini stângi. Într-un fel, n-am ieşit de tot din copilărie. ;

„Nu puteai să nu plângi atunci când tata cânta“


Părinţii erau înstăriţi? Ar fi putut fi fost numiţi chiaburi?
Bunicul meu dinspre mamă, un bărbat foarte chibzuit şi foarte întreprinzător, a prosperat în acele vremuri. Mi-aduc aminte că avea o curte uriaşă. Într-un colţişor mă jucam eu – aveam 4-5 ani –, iar în rest se strângeau din satele învecinate bărbaţi şi femei cu coşuri în spinare pline cu fructe de pădure. Cu mure, cu coarne, cu ciuperci. Cu tot ce oferea natura. I le vindeau bunicului, care era achizitor de asemenea produse. Avea angajaţi cu ziua care depozitau produsele în butoaie, care alegeau murele. Pot spune că bunicul era un burghez al acelei perioade. Dar tata şi mama n-au fost niciodată bogaţi, ci la limita normalului. Toţi aveau 30 de ari pământ şi munceau la CAP. N-au avut simţul întreprinderii, nu ştiu de ce.

Aţi furat de la CAP?
Poate, dar neînsemnat. Se fura în general. Câţiva bostani acolo, puşi sub fânul pe care-l aduceam de la câmp, tot au fost. Sau nişte cucuruz pentru copt. Nu prea puteai să furi, controalele erau destul de severe.

Tatăl dumneavoastră era cunoscut pentru versificaţiile inedite din cântecele de la înmormântări. Asta e o tradiţie locală?
Tata a făcut şcoala de diaconi cu un anume domn Barna din Şomcuta Mare – o şcoală neoficială, era mai degrabă deprinderea unor abilităţi de cântat şi, probabil, şi de versificat. Cred că de la acel domn Barna din Şomcuta a deprins tata obiceiul şi plăcerea de a compune versuri. Veneau şi din satele alăturate să asculte aceste cântări. Eu cred că erau nişte unicate. Versurile astea ieşeau cumva din ceremonialul clasic, iar muzica pe care erau cântate versurile era de un tragism şi de o vibraţie uimitoare. Nu puteai să nu plângi atunci când tata cânta. Sigur că versurile erau modeste, pe măsura aşteptărilor.

Ce spunea?
Povestea, cântând, viaţa celui care era înmormântat. N-aş zice că era chiar Stan Pătraş de la Săpânţa, pentru că versurile tatălui meu erau tragice. Avea foarte multe caiete – nu atâtea câte-am avut eu de când am început să scriu, dar foarte multe. Tata avea şi-o voce fabuloasă, extraordinară. Are 84 de ani, dar nu mai slujeşte la biserică pentru că l-a lăsat în loc pe fratele meu.

Cămeşa ciumii şi fata pădurii


După facultate, v-aţi dus profesor în Ieud. De ce acolo?
Cel mai important lucru care m-a determinat să aleg Ieudul e că eram pasionat de Maramureş. Adevăratul Maramureş, cuprins între Sighet la nord-vest şi Borşa la nord-est. Acolo se întind Valea Izei şi Valea Vaserului. Spaţiul mi se părea fabulos, era misterios. Făcusem nişte cercetări folclorice peste vară în care colectasem poveşti grozave, incredibile, pe care nu le-auzisem nicăieri altundeva.

Ritualurile locului sau poveşti personale?
Ritualuri, întâmplări, personaje fabuloase: fata pădurii, cămeşa ciumii.

Ce e asta?
Era o cămaşă pe care, în vremuri îndepărtate, femeile o ţeseau într-un anumit fel şi, după ce o terminau, o duceau la hotarul dintre sate. O plantau acolo, pe un par, ca să alunge ciuma.

Şi fata pădurii îţi lua minţile?
Mai mult de-atât! Îmi spunea o fostă colegă, învăţătoare, că ea însăşi a văzut cu ochii ei cum un bărbat care lucra la pădure a fost trimis pe sus de către fata pădurii şi-apoi coborât la sol. Tocmai pentru aceste aparenţe am ales Ieudul, care e unul dintre satele de pe Valea Izei cu un folclor excepţional.

Fiecare zonă are folclorul său. Ce-are Ţara Maramureşului aşa special?
Poate fi natura oamenilor, care se resimte şi în muzica lor, şi în dansul lor. Şi strigătele, şi textele lor sunt foarte, foarte radicale. Sunt foarte temperamentali. Dacă mergeţi la o nuntă, o să vedeţi că sunt copleşitori acei oameni. Au ceva ce eu n-am simţit că există în sudul Maramureşului. Era formidabil de multă autenticitate şi n-aş vrea s-o definesc prea tare pentru că-i stric misterul. Îmi aduc aminte că, atunci când am poposit eu în Maramureşul istoric, plecaseră de curând doi mari etnologi străini, o americancă şi un francez. Au stat în comunităţile acelea ani întregi, au participat la viaţa comunităţii, au botezat copii, au învăţat limba. Au fost fascinaţi de zonă. Dar eu am ales Ieudul şi dintr-o cauză culturală. Acolo era director domnul Petre Dunca, absolvent de Filosofie. Auzisem că el adună nume importante din ţară la un colocviu pe teme istorice. Auzeam că se strâng, o dată pe an, scriitori şi istorici. Era un eveniment de importanţă naţională.

 „M-a pus să-i păzesc porcii de iarbă şi iarba de porci“


Cum a fost contactul cu scriitorii şi istoricii care veneau la colocviu, la Ieud?
Participând la prima manifestare, am fost de-a dreptul fascinat de cei care erau acolo: Laurenţiu Ulici, Ion Gheorghe, Sânziana Pop, regretatul Ion Zubaşcu şi foarte, foarte mulţi scriitori şi istorici din judeţul Maramureş. Acest eveniment a fost un magnet. Eram timid, dar am dat mâna cu Laurenţiu Ulici – o onoare! – şi am fost lăudat de Sânziana Pop. Acestea erau guri uriaşe de oxigen în cei şase ani în care-am stat acolo. Imaginaţi-vă că seara se lua curentul şi trebuia să mergem la birt şi să stăm acolo până după 12.00 noaptea, când venea la loc. Bine, nu stăteam fără activitate. Nu degeaba s-a născut acel vers: „Nu-i lumină nicări/ Or murit toţi oamenii.“

Dar vă iubeau elevii cărora le eraţi profesor?
O vreme m-au iubit. Pentru că-i iubeam şi eu pe ei. Dar, din prea-multa mea iubire, le-am dat foarte multă libertate. Iar ei, fiind mulţi şi mult mai pragmatici decât mine, au ajuns să fie din ce în ce mai greu de controlat. Adică, deveniseră foarte obraznici, iar eu mă simţeam tot mai mic, tot mai micşorat. I-am luat din clasa a V-a şi i-am dus până-ntr-a X-a. Şase ani de profesorat.

Fiul birtaşului, legătura cu lumea culturală

După care aţi fugi la Bucureşti. În fine, aţi plecat.
Am fugit. A fost o tragedie. Ca profesor, scăzusem în ochii mei profund, până aproape de zero. Ca scriitor aspirant însă, crescusem puţintel, pentru că, în 1986, am primit un premiu la Sighetu Marmaţiei. Şi l-am primit cu voia lui Marin Sorescu, Laurenţiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, un juriu foarte, foarte exigent. Acel premiu mi-a mai dat puţină speranţă. Profesional, eram la pământ. Din punct de vedere familial, eşuasem. Proiectul meu de a deveni un soţ şi un tată cât de cât acceptat şi agreat eşuase. Între colegi a fost o neînţelegere, după o noapte petrecută cu intelectualii satului – altă treabă care m-a umilit. Aşa că în 1988, cunoscându-l pe fiul birtaşului din Ieud, Ioan Florea, un băiat tânăr care lucra la Casa Poporului, l-am întrebat dacă pot să ajung şi eu la Bucureşti.

De ce la Bucureşti?
Visam că acolo-i voi găsi în sfârşit pe cei cu care mă asemănam. Voi găsi o viaţă literară care la ţară nu exista. Voi găsi chiar posibilitatea de a publica. Voiam să-mi măsor puterile cu ale celor care ştiam că sunt aici preţuiţi.

Muncitor necalificat la Casa Poporului

Aveaţi manuscrise?
Aveam. Scriam atunci enorm. În 1985 lucram deja la partea grea a ceea ce se va fi numit mai târziu „Ieudul fără ieşire“. Acest Ioan Florea, fiul birtaşului, mi-a spus că a vorbit cu sora lui, subinginer la Casa Poporului, care a vorbit, la rândul ei, cu un angajator şi că aş putea să-mi fac un soi de transfer, ca să vin şi să muncesc în Bucureşti.

Ce să munciţi?
Muncitor necalificat. Maramureşenii erau, în general, muncitori necalificaţi la Casa Poporului. Roaba, dalta, ciocanul, lopata. Am mers o vară şi am tras la coasă, alături de alţi profesori ieudeni şi am strâns 5.000 de lei, ca să pot supravieţui. În septembrie, la începutul şcolii, am profitat că Ştefan Hruşcă era în Ieud. Noi ne cunoşteam, mergeam la petreceri împreună, unde el cânta. Mi-am pus caietele în maşină la el şi am plecat.

„Să cioplesc cu dalta stâlpii de beton“

Din Ieud, la Casa Poporului?
A trebuit să fac un stagiu mai întâi, nu puteam intra aşa, direct, în Casa Poporului. M-au izolat undeva, pe Dealul Cotroceni, la un atelier de făcut tăblărie. Acolo era un om al dracu’, urât şi răutăcios. „Profesore, merge treaba?“ M-a pus să-i păzesc porcii de iarba pe care o semănase şi să păzesc iarba de porci. După această activitate care a durat o lună, am fost dus la ultimul etaj al Casei Poporului, chiar pe acoperiş, unde trebuia să cioplesc, să îndrept cu dalta şi cu ciocanul nişte stâlpi din beton. Trebuia să-i îndreptăm noi cu dălţile, deşi nici cu picamărul nu puteai îndrepta asemena monstruozităţi. Dar era o modalitate de a te pune la lucru. În acest timp i-am cunoscut pe Zoli şi pe Hans şi mi-a fost alocat şi un pat la căminul de nefamilişti din Strada Olteţului 15, unde erau cazaţi mulţi dintre muncitori.

„De îndată ce dăruiesc, nu mai am nimic de pierdut“


Ce-aţi făcut la Revoluţie?
Am plecat din Casa Poporului şi-am mers la discurs. Am stat acolo până seara, când a început să se tragă. Era atâta lume, că nu mai ştiam foarte bine unde sunt. Am văzut tancurile cu apă care au început să tragă – nu ştiam regulile contactului dintre manifestanţi şi forţele de ordine, credeam că trag cu adevărat. A doua zi ne-am întors, am văzut chiar elicopterul cum pleacă. Accesul ni s-a interzis în Casa Poporului după ianuarie 1990.

Unde v-aţi angajat?
Ne-au redus drastic salariile şi am fost trimişi la debarasat, la scos mizeria din apartamentele asediate de tancuri la Revoluţie. Totul era distrus, totul arsese, eram permanent murdari, stăteam toată ziua în cenuşă şi în praf. Totuşi, n-am renunţat la speranţă, mai ales că Laurenţiu Ulici, care era director al revistei „Luceafărul“ în acel timp, mi-a spus la un moment dat: „Nu vrei să te angajez corector?“. Cel mai important lucru din acele momente ale vieţii. Mi s-a părut că deja urc la cer. „Te iau de la 1 aprilie“, mi-a spus. Aşa a fost.

„Sus, pe Casa Poporului. Mă simţeam cineva“

Aţi stat jumate de an ca salahor. Vedeaţi Bucureştiul panoramic, de pe Casa Poporului. Nu vă descuraja meseria?
Mă simţeam cineva. Eram sus, pe Casa Poporului. Mă simţeam un pic... augmentat. Şi îmi plăcea foarte mult că puteam să scriu. În Olteţului, în afară de momentele libere, adică seara şi duminica, nu făceam altceva decât să scriu. Şi scriam cu o mare pasiune, eram posedat. Stăteam în pat şi scriam pe genunchi. Acolo am scris „Ieudul fără ieşire“ într-o primă versiune. A fost gata în toamna lui ’90.

Dar a ieşit abia în ’94.
A stat în editură, dar n-a stat şi-n mine. În mine s-a transformat. Mi-am dat seama că am lucruri mai bune de adăugat – a ajuns la o formă de care nu-mi e ruşine nici astăzi. Şi sunt 20 de ani de la publicare.

De ce nu v-aţi dus la lansare?
Atunci eram mult mai ruşinos decât acum. Condiţia mea din acea clipă, sărac, de la periferia societăţii, mi se părea că nu se potriveşte cu o lansare de carte. Eu n-aveam un costum de haine. Aveam nişte pantaloni zişi de sărbătoare. Dar nu-mi permiteam să ies mai sus de cartierul Floreasca, nu erau suficient de buni. Şi-atunci, din aceste considerente, plus că aveam frică de a vorbi în public, le-am spus că nu pot veni pentru că s-a întâmplat ceva foarte important şi trebuie să merg în Maramureş. Nu se întâmplase nimic în afară de panica mea. Am stat în crâşmă, dar şi-acolo mi-era frică să nu vină să mă găsească.

V-aţi depăşit teama de vorbit în public?
Credeam la început că e un mic blestem să nu pot să-mi recit poeziile în public. Mă făcea să mă simt ca un clovn. N-am fost prieten cu recitatul, iar asta era observat şi de cei din jurul meu. Eram într-o groapă de potenţial. Ştiam că nu dau cât ar trebui pentru a face poezia mea să se exprime aşa cum este ea. Am învăţat de la mai mulţi, însă definitorie a fost întâlnirea cu poetul Ion Mureşan. Opera lui e de aceeaşi înălţime cu apariţia sa publică. Are un har de a-şi recita poemele! E magnetic. M-am simţit atât de dezamăgit de mine încât am prins curaj. Am învăţat să citesc poezia expresiv.

Primul autor român în Second Life

Aţi primit Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer. Ce-nseamnă asta?
Nu vreau să fac vreo ironie, pentru că este o onoare această decoraţie. Eram mândru de acea insignă care se ataşază la sacou şi m-am dus în costumul respectiv la Focşani. Numai că, fiind foarte cald, mi-am pus sacoul în dulap, în camera de hotel. Acolo a rămas. Mi-am adus aminte de absenţa lui doar după un an şi jumătate.

Nu pe drumul de întoarcere?
Aveam două costume. La întoarcere îl purtam pe celălalt. Apoi, n-au mai existat ceremonii care să presupună asemenea găteală.

Am citit că sunteţi activ în Second Life. E un joc?
Nu-i un joc. A fost un spaţiu promiţător, un teritoriu virtual. Un prieten mi-a creat un domeniu acolo şi mi-a pus poezii: am devenit primul autor român din Second Life. S-a întâmplat în urmă cu opt ani. Dar proiectul a intrat într-un con de umbră, n-a oferit satisfacţia pe care-o doreau.

N-aţi avut o altă identitate în Second Life?
Nu cred. Erau versurile mele.

„Mi-au apărut fără ca eu să câştig bani“
Dar poemele dumneavoastră se găsesc pe internet. Nu vă deranjează?
Nu mi-am propus niciodată să câştig din scris altceva decât sume simbolice. Fiind la liber, ştiu că vor fi satisfăcuţi mai mulţi citiori. N-am negociat niciodată un contract de editare. Nici în străinătate, nici în România. A rămas decizia editorului să ofere sau să nu ofere. Sunt cărţi de-ale mele care au apărut fără ca eu să câştig vreo sumă. Compensaţiile băneşti au venit din premii şi din participarea la festivaluri în România şi în străinătate. Nu cer, pentru că mi se pare că aş cerşi. Nu negociez, pentru că nu am tăria să negociez. Pur şi simplu, mă bucur când un editor îmi cere o carte. Sunt făcut pentru a dărui, pentru că, de îndată ce dăruiesc, nu mai am nimic de pierdut.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

citeste totul despre: