INTERVIU Barbu Cioculescu, poet, fiul criticului literar Şerban Cioculescu: „Tata abia aştepta comunismul“

INTERVIU Barbu Cioculescu, poet, fiul criticului literar Şerban Cioculescu: „Tata abia aştepta comunismul“

Barbu Cioculescu locuieşte în casa construită de părinţii lui FOTO Anca Vancu

Barbu Cioculescu face o radiografie a celor aproape 90 de ani uluitori pe care i-a parcurs în viaţă şi vorbeşte despre relaţia cu tatăl său, Şerban Cioculescu, care privea cu mari speranţe la viitorul comunist al ţării. Aşteptările celebrului critic literar aveau să-i fie spulberate încă din primii ani de la instaurarea la putere a noului regim opresiv, sucindu-se din simpatizant în oponent vehement al comunismului.

Ştiri pe aceeaşi temă

Barbu Cioculescu (89 de ani) a cunoscut pe propria piele şi beneficiile, şi tragismele mai multor regimuri politice şi sociale. Născut la Paris, şi-a trăit adolescenţa în România interbelică, într-o atmosferă boemă şi plină de cultură, în preama tatălui său, Şerban Cioculescu, pe atunci un critic literar respectat. Şerban Cioculescu a fost, la început, un simpatizant al comunismului, dar a ajuns să fie persecutat, arestat şi înlăturat de regim. Cum era de aşteptat, familia a urmat cursul obişnuit din acele vremuri: a trebuit să o ia de la capăt. Părinţii – departe de catedră, iar Barbu Cioculescu – departe de literatura pe care şi-o dorea ca mod de viaţă. A lucrat, mai întâi, ca normator şi corector la reviste literare, apoi a izbutit în rolul de cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu“, unde a muncit temeinic şi responsabil până la pensie. Barbu Cioculescu vorbeşte cu căldură până şi despre cele mai grele momente ale vieţii, având înţelepciunea cuiva care pare să nu fi purtat ranchiună cuiva vreodată. E împăcat cu toate. Îşi aminteşte că, pe lângă suişurile şi coborâşurile din profesie, până la 40 de ani, a avut mereu probleme cu sănătatea. Ajungea mereu la spital, cu o problemă la plămâni sau pe patul de operaţie. Apoi, când avea 60 de ani, îşi dorea să prindă anul 2000. Ar fi avut, atunci, 73 de ani, însă calculele l-au incomodat mereu, ca atunci când a lucrat ca normator, şi nu s-a iluzionat. Acum, la cei aproape 90 de ani, spune că nu are teama zilei de mâine.

„Weekend Adevărul“: Locuiţi în frumosul cartier Cotroceni, chiar lângă Palat. Care este povestea acestei case, domnule Cioculescu?
Barbu Cioculescu:
Casa a fost construită de părinţii mei prin 1934. Era singurul loc încă neocupat de pe strada Turnescu. Părinţii au cumpărat terenul de la un urmaş al familiei Davilla, care, de altfel, deţinea cam tot cartierul. Aici, pe vremuri, în apropierea Palatului Cotroceni, locuiau mai cu seamă militarii care aveau funcţii la palat. De pildă, vizavi de noi, locuia generalul Ioan Sion. Vecin cu el era generalul Căţoiu, care a fost ministrul Poştelor în timpul monarhiei. Era un cartier înverzit, foarte plăcut de locuit. Erau castani pe-o parte şi pe alta a bulevardului mare unde e Facultatea de Medicină, care se întruneau sus şi făceau un fel de boltă. De aceea, vara, când veneai din oraş, în vipia îngrozitoare, aici intrai dintr-odată într-o zonă de umbră şi de răcoare. Noi ne-am mutat de la Găeşti aici în 1936. Ţin minte că aveam obligaţia să facem casa cu două etaje. Când a fost gata, primarul oraşului din acea vreme, Dem I. Dobrescu, a venit special să vadă dacă am respectat condiţia!

Neamul de oameni „cu stare“ al Cioculeştilor

Cioculeştii erau un neam înstărit? Care e istoria familiei?
Primul cunoscut  din neamul nostru e Stanciu Maziliu, zis Cioc, care apare înscris în actele bisericeşti de naştere prin 1820 şi ceva, în satul Bălţaţii de Jos din Mehedinţi. Era, deci, sătean înstărit – „mazil“ asta însemna, era echivalentul răzeşilor moldoveni. Ţărani cu pământ, liberi, scutiţi de impozite. Băiatul lui, Ştefan Cioc, străbunicul meu, a fost primul ţăran din sat care a purtat pălărie. Nicolae Cioculescu, bunicul meu, a făcut studii inginereşti în Germania – deci, familia avea, totuşi, posibilităţi financiare – şi a devenit inginer naval. A condus o vreme şantierul naval de la Brăila, pe urmă pe cel de la Turnu-Severin, unde familia s-a aşezat multă vreme. Era un om foarte vesel. În adolescenţă a scris poezii, iar la 15 ani a compus imnul liceului: „Da la Tisa pân’ la Nistru / Din Carpaţi la răsărit / Să strigăm cu mic, cu mare, / Visul nostru s-a-mplinit“. Deci tata moştenise anumite bunuri şi avea o stare bună, care i-a permis să meargă la studii doctorale la Paris, împreună cu mama. Dar a şi pierdut sume importante de bani, ajutându-şi prieteni la nevoie, care însă nu i-au mai returnat datoriile pe care le aveau la el. Casa a fost construită din economiile mamei, Maria, născută Manoilescu, care era şi ea tot profesor. Râdea tata câteodată: „Barbule, ştii că există o boală a copiilor de profesori?“. „Cum îi zice?“, îl întrebam. „Demenţa precoce!“ (Râde) El îl avea în minte ca exemplu pe băiatul profesorului lui, Mihai Dragomirescu, care, la 20 de ani, a eşuat într-o asemenea boală şi a trăit aşa tot restul vieţii.

Cel mai greu examen din timpul doctoratului

Acasă, înainte de Găeşti şi de Bucureşti, a însemnat, pentru dumneavoastră, Paris, locul unde v-aţi născut. Cum se explică acest traseu al familiei?
În timpul studiilor doctorale la Paris ale părinţilor mei, mama a rămas însărcinată. Iniţial, au vrut să scape de sarcină. Medicul, însă, i-a făcut să se răzgândească. Erau vremuri grele în Franţa, care suferea de depopulare masivă. „Sunteţi tineri!“, le-a zis. „De ce să nu-l păstraţi?“Părinţii mei s-au emoţionat. Au rămas încă nouă luni acolo, până când m-am născut eu, dar niciunul dintre ei nu şi-a mai putut lua doctoratul. De la Paris s-au mutat direct la Găeşti, unde tata avea catedră. A avut post şi la Braşov, însă, făcând o socoteală, de la Găeşti făcea doar o oră cu trenul. Cum tata era om de cafenea şi de presă şi trebuia de multe ori să ajungă în Capitală ca să-şi aducă articolele, i-a convenit mai mult să aibă acest picior apropiat de Bucureşti.

 

Premiat de Uniunea Scriitorilor din România

Numele: Barbu Cioculescu
Data şi locul naşterii: 10 august 1927, Paris
Starea civilă: căsătorit, are un băiat
Studiile şi cariera:
- A urmat clasele liceale la Liceul „Gheorghe Lazăr“ şi la Colegiul Naţional „Sfântul Sava“ din Bucureşti.
A absolvit, în 1956, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative (Drept) din Bucureşti.
- În anii comunismului: a lucrat ca normator la mai multe cooperative mecanice şi auto, a fost corector la Editura Ştiinţifică şi la E.S.P.L.A. (1956), apoi, între anii 1963–1965, a fost redactor cu jumătate de normă la revista „Luceafărul“. De asemenea, între anii 1965–1988, a fost secretar de redacţie la Revista de Istorie şi Teorie Literară, apoi cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu“ din Bucureşti.
- După Revoluţie, între anii 1991 şi 1994, a fost redactor-şef, apoi editorialist la ziarul „Dreptatea“ din Bucureşti.
- A publicat volume de poezie, proză, eseuri şi critică literară, memorialistică, printre care: „Amintirile unui uituc“ (2014), „Povestind despre atunci“, scrisă împreună cu Monica Pillat (2013), „Mateiu I. Caragiale. Receptarea operei“ (2004), „Grădini în podul palmei“ (2000), „Palatul de toamnă“ (1976) şi „Cerc deschis“ (1968). A tradus din Anatole France, A.E. van Vogt, Eugen Ionescu, Alain Finkielkraut.
- A obţinut mai multe premii, cum ar fi premiul de poezie „Ion Minulescu“ în 1948, premiul Uniunii Scriitorilor pentru ediţii critice „Ediţia Mateiu I. Caragiale“, în 1994, premiul Uniunii Scriitorilor pentru cartea „De la Mateiu Caragiale citire“, în 2005.
Locuieşte în: Bucureşti

 

Ce amintiri aveţi din Găeşti?
Locuiam într-una din casele cele mai frumoase din oraş, cu grădină mare şi cu animale. Aveam o capră cu două gâşte, care de multe ori mă însoţeau până la şcoală şi apoi se întorceau singure. Când aveam 3-4 ani, în curtea liceului, se clădea un alt corp, care era de culoare roşie. Stăteam pe o piatră şi vedeam acele ziduri roşii imense, având senzaţia că mă aflu la Knossos, în cetate. Îmi mai plăcea că, la sfârşitul orelor de la şcoală, învăţătorul mă lua la el în cabrioleta trasă de un cal şi mă aducea acasă. Mie îmi plăceau caii la nebunie şi îmi doream foarte mult să am şi eu unul. Ţin minte că, odată, a trecut pe la noi pe la poartă un ţăran cu un cal murg, păros şi voinic. Tata tocmai vânduse o casă la Cluj, pe care n-o văzuse niciodată. A primit o ofertă prin poştă, pe care a acceptat-o şi aşa a vândut casa cu 50.000 de lei. A primit într-o supieră 100 de monede de 500 de lei cu chipul lui Mihai, care atunci era rege. Am întrebat cât costa calul şi ţăranul a zis că 500 de lei, adică doar o monedă din toată grămada tatei, care a fost de acord să mi-l cumpere. Mama, însă, s-a opus vehement, fiindcă se temea că o să mă lovesc. Şi în felul ăsta calul a fost trimis la plimbare. Am suferit foarte tare. Drept compensaţie, pentru că tata m-a văzut deprimat, am primit o bicicletă. Cu timpul, am devenit un biciclist înrăit. Cred că „am omorât“ şase-şapte biciclete în viaţa mea.

„Ai vrea să devii intelectual?“

Tatăl dumneavoastră, Şerban Cioculescu, avea să devină un critic literar celebru şi apreciat. Cum era acasă? Şi ce vă povestea din traseul lui profesional?
Ca profesor, tata nu era deloc unul obişnuit. Era mai degrabă ceea ce am numi acum un profesor de modă nouă şi tocmai de-asta îl iubeau copiii. De pildă, dacă găsea pe drumul spre liceu un căţel abandonat, nu putea să-l lase acolo, aşa că-l lua cu el la ore, îl punea pe catedră şi-şi începea cursurile fără probleme. Arăta foarte tânăr la 20 şi ceva de ani, aşa încât, odată, portarul i-a pus mâna în piept şi i-a zis: „Alo, pe aici intră doar profesorii!“. De atunci şi-a lăsat barbă. Tata a avut o copilărie amărâtă. El şi fratele lui, Radu, mai mare cu un an decât el, au rămas orfani când tata avea 12 ani. Bunicul a murit la 49 de ani, în tren, în timp ce se ducea în Germania, la spital. Era un bărbat atletic, care traversa Dunărea înot de două ori, dar fuma 100 de ţigări pe zi. După ce s-a prăpădit, în acelaşi an a murit şi bunica.

Barbu, încoronatul familiei Cioculescu FOTO Arhivă personală Barbu Cioculescu

Şi cine s-a ocupat de tatăl şi de unchiul dumneavoastră?
Bunicii lor. Străbunica nu-l iubea deloc pe tata, în timp ce pe Radu îl simpatiza. Se pare că tata, fiind blond şi cu ochii albaştri, spre deosebire de Radu, brunet cu ochii negri, semăna cu Cioc ’ăl bătrân, pe care străbunica nu putea să-l sufere. Era un soi de război surd. De pildă, în timpul Primului Război Mondial, când au rămas la Turnu-Severin, care era un oraş de graniţă atunci, tata era trimis la 5.00 dimineaţa, cu garniţa să stea la coadă la gaz. Avea 12 ani. În timp ce fratele lui pleca împreună cu cercetaşii ca să lupte pe front. La liceu, tata a avut şansa unui profesor care-l aprecia. L-a întrebat: „Ai vrea să devii intelectual?“. „Da“, a zis el. „Vino la mine şi o să-ţi dau o carte de citit în fiecare zi.“ Şi zi de zi, în anii de liceu, tata a citit câte-o carte. Astfel că, la facultate, a ajuns cu uşurinţă şef de promoţie. Avea ereditar, să zicem, un spirit dialectic şi charisma unui om care năştea simpatie şi care făcea să adune numaidecât un grup în jurul lui. Era un om pe care nu l-am văzut niciodată, de pildă, mânios. Prefera zâmbetul şi buna dispoziţie.

„N-am intrat în adăpost, ca să nu-mi murdăresc haina. Apoi am văzut cum a picat bomba peste el“

Ce impresie v-a făcut Bucureştiul după ce v-aţi mutat? Aţi resimţit într-un fel diferenţele dintr-un orăşel de provincie faţă de „micul Paris“?
Mai veneam în Bucureşti, la sora mamei, la Paula Manoilescu, care stătea într-un bloc mare, vizavi de statuia lui Lahovary. E un bloc vechi, imens, în formă de „U“, şi îmi făcea plăcere să stau în curte şi să văd acele ziduri imense. Viaţa societăţii în perioada interbelică era foarte descleştată. Oamenii erau veseli, puşi pe trai bun, pe mâncare bună, pe petrecere. Era, sigur, şi o viaţă mai primitivă. Venea olteanul dimineaţa cu zarzavaturile, cu cobiliţa, şi striga la uşa ta să cumperi. Erau diferenţe sociale, dar nu erau aşa vizibile, pentru că lefurile funcţionarilor erau bune, dar şi ţărănimea, care încă nu se divizese prea mult, avea pământ. Ţin minte că atunci când ne-am mutat în Bucureşti, ne-a ajutat un şofer de la o fabrică a unchiului meu, care ne-a adus lucrurile într-un camion. „Cum a fost?“, l-a întrebat unchiul. „Foarte bine, am transportat librăria fără nicio dificultate.“ La câte cărţi aveam, omul a crezut că transportase o librărie (râde). Asta era mobila familiei Cioculescu.

Cea mai plăcută vară: la Ciorogârla

În leagăn, cu un verişor, în grija tatălui său FOTO Arhivă personală Barbu Cioculescu

Ce amintiri aveţi din adolescenţa din Cotroceni?

Fireşte că sunt multe, dar îmi revin în minte şi acum bombardamentele din ’44. Primul, din 4 aprilie, a fost îngrozitor. Eram în Grădina Botanică, unde au căzut 40 de bombe. N-am vrut să intru în adăpost, pentru că mama tocmai îmi cumpărase o jiletcă foarte frumoasă, cu fermoar. Era atunci o perioadă când nu prea se găsea nimic pe piaţă. Or, să intru într-un adăpost de pământ şi să iau toată murdăria pe haină... Câteva clipe mai târziu, am văzut cum o bombă a picat pe adăpost. Au murit 70 de oameni.

Haina nouă v-a salvat viaţa. Fantastic!
Destinul! Eram cu un prieten şi am reuşit să fugim de acolo, trecând pe lângă un plop foarte bătrân, care fusese răsturnat de-o bombă. Arăta ca un elefant cu picioarele în sus. La poartă l-am văzut pe paznic împuşcat, iar lângă el era un măgar mort. Am ajuns acasă şi am mers într-un adăpost, de data asta în faţa Palatului Cotroceni. Pe toată perioada bombardamentelor, până în septembrie, am stat refugiaţi la Ciorogârla, la ferma lui Pamfil Şeicaru. Mai veneam în Bucureşti cu bicicleta – erau doar 12 kilometri – să deschid geamurile şi să-i dau de mâncare pisicii. Îmi amintesc că, la Ciorogârla, a fost cea mai plăcută vară a tinereţii mele. Poate am această amintire şi pentru că eram încă euforic fiindcă scăpasem teafăr din şocul bombelor.

„Duceam o viaţă liberă“

Părinţii au avut grijă să le călcaţi pe urme? Aţi primit o educaţie severă?
Nici vorbă! Am avut parte de o educaţie foarte liberă. Am fost lăsat să umblu de capul meu, cu copiii străzii. Părinţii nu s-au amestecat în niciun moment în viaţa mea, la nicio vârstă. Mama, în primii ani de şcoală, îmi rupea foile din caiet şi mă punea să le scriu din nou, pentru că aveam o caligrafie foarte urâtă. Tata îmi spunea că are o singură pretenţie: să nu rămân corigent, ca să nu fiu nevoit să-mi petrec verile învăţând. Duceam o viaţă liberă, care m-a ajutat însă să mă formez. Citeam foarte mult în copilărie. Aveam acces liber în biblioteca tatei, de unde puteam să iau orice carte doream, cu condiţia să nu-i îndoi foile şi s-o citesc întotdeauna cu mâinile curate, ca la doctor.

Securiştii care stăteau la noi în casă primeau în fiecare zi un pachet cu mezel, cu pâine, cu o roşie şi o bucată de brânză. Eu cu mama eram leşinaţi de foame. Noroc că, într-o zi, un vecin necunoscut mi-a aruncat pe geam o pungă cu cârnaţi.

Tatăl dumneavoastră, fiind într-o lume scriitoricească, avea legături cu marii scriitori. Veneau şi în vizită?
Întâlnirile lor aveau loc, de obicei, la cafenea, la Capşa. Dar ţin minte foarte bine o vizită la noi acasă a lui Lucian Blaga, o vizită a lui Felix Aderca şi o vizită a lui Camil Petrescu. Mai mereu era la noi în casă cel mai bun prieten al tatei, Vladimir Streinu. Erau ca fraţii. Se mai şi certau. Eram copil şi mă jucam sub birou, în timp ce ei vorbeau diverse probleme literare şi politice. Uneori discutau atât de vehement, încât credeam că or să se ia la bătaie.

Securistul care furase ceva şi stătea ca pe ace

Făcea politică tatăl dumneavoastră?
În tinereţe, tata a fost un om de extremă stânga, un om moderat în principii, dar foarte decis, şi care le aplica şi în viaţa particulară, prin faptul că era echilibrat şi nu avea porniri. A fost membru al asociaţiei „Amicii URSS“, fondată în 1934, împreună cu alţi zece oameni. Pentru că erau cunoscute opţiunile politice ale tatei, în copilărie, primisem şi eu o poreclă de la amicii de pe stradă: îmi ziceau „Barbé-communisé“.

Singurul om radical cunoscut de Mihail Sebastian

Aşadar, privea cu ochi buni schimbarea de regim?
Abia aştepta să vină comunismul, avea speranţe, doar că lucrurile s-au petrecut cu totul altfel faţă de aşteptările lui. El ar fi avut toate posibilităţile, după 23 august, să ajungă ce ar fi vrut. Doar că, înainte, intrase în Partidul Naţional Ţărănist, care era, totuşi, partidul de stânga oficial. Unchiul meu, Radu, era şi el cu ţărăniştii şi avea chiar o situaţie bună la partid. Era unul dintre puţinii regăţeni din intimitatea lui Iuliu Maniu. Despre el, Mihail Sebastian spunea, în jurnalul lui, că e singurul om radical pe care l-a cunoscut. Adică mergea până în pânzele albe pentru opiniile lui politice. De altfel, a şi murit în puşcăriile comuniste. Tata şi cu Vladimir Streinu au început să scrie la „Dreptatea“, până când acest ziar ţărănist a fost desfiinţat. Din pricina asta au fost apoi imediat radiaţi. Timp de nouă ani, tata n-a mai putut preda.

Tatăl său, Şerban Cioculescu

Ce paradox: să fii un simpatizant al comunismului, dar să ajungi persecutat de regim. A avut şi alte probleme cu autorităţile?
Tata a fost închis 40 de zile, într-un proces în care a fost închis şi unchiul meu, care ajunsese administrator delegat al societăţii de radio. În ’45, unchiul a permis să fie transmis la radio discursul generalului Rădescu, care denunţa susţinerea comuniştilor români de către trupele sovietice. A primit 12 ani, dar n-a mai apucat să iasă din puşcărie. Tata a fost închis şi el, în aceeaşi zi, însă, în timpul anchetelor de 40 de zile, s-a văzut că el n-avea nicio legătură cu planurile fratelui său. L-au luat noaptea, după ce securiştii au jucat sârba prin casă: au făcut percheziţie, căutând sub covoare, prin cărţi şi uitându-se pe corespondenţa lui.

De la extaz la o ură viscerală faţă de comunism

Au luat ceva?
Au luat toate scrisorile de la Mircea Eliade pe care tata le avea. Erau nişte ilustrate simple, cu mesaje de tipul „Ce mai faci?“. Când a ieşit pe uşă, tata mi-a strigat pe franţuzeşte „Cine pierde câştigă“. Nu ştia ce se va întâmpla. Pe urmă, patru securişti au făcut la noi în casă un fel de cursă de şoareci. Arestau pe oricine venea. I-au luat pe lăptar, pe sora mamei, pe bunul meu prieten Nae Combiescu, care, venind la mine în vizită, a sunat întruna la uşă, crezând că eram cu o femeie şi nu voiam să-i răspund... L-au dus 40 de zile în arest.

Unchiul său, Radu Cioculescu

O adevărată teroare.
N-a fost chiar aşa, pentru că, până la urmă, din cei patru oameni a rămas doar un sergent major, care cred că era ţigan şi era foarte indiferent. Nu părea să aibă convingeri comuniste. Zicea: „Eu nu înţeleg, dumneavoastră sunteţi oameni săraci“. Ne-a povestit că, înainte să vină la noi, făcuse o percheziţie la nişte oameni bogaţi, de unde şterpelise câteva perle. Luase şi aparatul de radio, pe care-l dusese la sediu şi aflase că n-avea voie. Şi a stat ca pe ace la noi în casă, de teamă să nu-i descopere cineva aparatul.

Cum v-au afectat vremurile acelea: momentul arestării tatălui şi, mai târziu, vestea că unchiul dumneavoastră a murit în puşcărie?
Pe atunci, arestările erau un fenomen general. Sigur că mă temeam pentru tata, iar faptul că a venit acasă după 40 de zile a fost o mare uşurare. Ce am simţit? Am căpătat o ură viscerală faţă de comunism, lucru pe care soţia mea, Simona, mi-l reproşează, pentru că ei nu-i place nimic visceral. ;

„Profesorul Eugen Ionescu era puţin bufon, mereu pus pe şotii“

Ce viitor vă proiectaţi în copilărie, domnule Cioculescu?
Barbu Cioculescu:  N-aveam niciun fel de inclinaţie către niciun fel de facultate. Visul meu era să fiu rentier, să am bani mulţi şi să nu trebuiască să fac nimic (râde) .

Ceva sigur vă pasiona.
Prin liceu, am început să scriu versuri. La noi în casă, poezia era pasul suprem al vieţii. Stima faţă de poezie era extraordinară. Tata era un foarte bun cititor de poezie cu voce tare. În leagăn, când eram prunc, îmi citea: „Tu nu eşti frumuseţea spiralelor candide/ În ochi tu nu duci moarte şi perlele lichide“. Citea din Arghezi. Iar eu începeam să plâng de ţipetele tatălui. Am fost de foarte devreme obişnuit cu poezia şi ambiţionat. Ştiţi anecdota aceea cu scriitorul? „A trebuit să treacă 20 de ani ca să-mi dau seama că nu am nici urmă de talent.“ „Ei, şi atunci de ce nu te-ai lăsat?“ „Prea târziu, devenisem celebru.“ Cam aşa s-a întâmplat şi cu mine (râde). La început, scriam poezie din ambiţie, pe urmă, încetul cu încetul, am deprins plăcerea acestui obicei.

I le dădeaţi tatălui să le citească?
Tata nu se pronunţa. Mama îmi transcrisese primul volum de versuri într-un caiet, cu un scris foarte frumos. Am prezentat caietul la Premiile Fundaţiilor Regale. Într-o întâlnire cu tata, Rosetti, care era directorul premiilor, i-a spus că un singur manuscris i-a atras atenţia. I l-a descris şi tata, plăcut surprins, i-a spus că era al fiului său. Rosetti a îngheţat şi a desfiinţat premiul. Era anul 1947, când tata era rău văzut politic. N-au mai dat premiul de poezie, dar, ca o compensaţie, mi-au oferit premiul „Ion Minulescu“, în anul 1948.

Şerban Cioculescu, la maturitate

De-ale adolescenţei  valuri

Aţi făcut liceul mâi întâi la „Gheorghe Lazăr“ şi, pe urmă, v-aţi mutat la Colegiul „Sfântul Sava“. De ce?
În clasa a III-a de liceu, am început să iau note proaste. Nu le-am spus nimic părinţilor. Treceam printr-o adolescenţă violentă: citeam mult, devenisem pesimist, scriam poezii melancolice, despre sfârşit de lume. Am hotărât să mă înscriu la Sava, care era un colegiu de tip britanic, mai plăcut decât Lazăr, care era de modă veche şi unde se învăţa pe ruptelea. Ultimii doi ani de liceu, însă, am fost nevoit să-i fac în particular, acasă, pentru că m-am îmbolnăvit de plămâni. Fumam ţigări franţuzeşti, care scoteau un fum albastru foarte dens, şi, cum trăgeam în piept, tuşeam. Un prieten de-al tatălui i-a atras atenţia când m-a văzut. „Nimeni nu tuşeşte din stomac“, i-a zis. Pe urmă am făcut şi nişte complicaţii – au fost doi ani grei din viaţa mea.

La Sava, l-aţi avut profesor pe Eugen Ionescu. Cum era la oră?
L-am avut profesor de franceză un an întreg. Cu el am făcut literatura Evului Mediu francez. Vorbea o franceză impecabilă. Era foarte simpatic, pentru că era puţin bufon. Micuţ de corp, ager, mereu pus pe şotii. Stăteam în banca întâi din mijlocul clasei într-o vreme, şi eram foarte sprâncenat, cu un păr care-mi venea pe frunte şi, când se apropia de mine, mă uitam pe sub sprâncene la el şi imediat pleca. L-a întrebat pe tata: „Barbu e legionar?“. Probabil că avea obsesia legionarilor. Odată, în timpul tezei, se plimba fluierând printre bănci şi a început dintr-odată să fluiere foarte tare, în timp ce s-a repezit la un coleg care copia. De fapt, primisem dinainte subiectele pentru teză, iar colegul meu îşi pregătise deja caietele cu rezolvări.

Urmărind biografia dumneavoastră, firesc era să urmaţi Facultatea de Litere, în schimb, aţi urmat Dreptul.
M-am înscris la Litere. Dar am intrat şi la Drept. Din păcate, frecvenţa era obligatorie şi nu puteam să urmez două facultăţi. La Litere, materia mi-era foarte cunoscută şi era pe linie. În ’47, totul ţinea de proletcultism. Am asistat la vreo două lecţii care m-au scârbit. Facultatea începuse deja să fie puternic politizată. La orele lui George Călinescu, trei sferturi din amfiteatru era ocupat de cucoane şi domni mai în vârstă, veniţi să asiste la spectacol. Atunci m-am dus la Drept, unde cel puţin învăţam lucruri noi. Îmi sugerase şi tata acelaşi lucru, cu toate că eu eram mai nehotărât. „Să ies magistrat, să trimit oameni la puşcărie?“ „Nu, intri in diplomaţie.“ „Tata, dragă, cu «escu» în coadă...“ Erau încă vremurile când credeam că regimul se va răsturna. Şi mă gândeam că, întrucât nu eram vreun Ghika sau Moruzzi, nu o să am mari şanse. Însă tata a insistat şi a fost pentru prima şi singura dată când mi-a promis că mă va sprijini.

Student la Drept, normator şi corector

În dreapta, privindu-şi cu admiraţie soţia mai tânără decât el cu 17 ani, Simona Cioculescu

Aţi regăsit la Drept ceea ce vă interesa? Sau aţi resimţit că şi la Drept cursurile erau politizate?
Mai bine de jumătate din profesori erau din cei clasici, oameni savanţi. O parte din materii se păstraseră – dreptul roman, dreptul civil, penal. Mi-au plăcut şi facultatea, şi ambianţa. Însă am făcut facultatea asta în zece ani, pentru că am fost dat afară. Adică am urmat trei ani la cursuri de zi şi apoi am reluat, după ani de zile, la fără frecvenţă, ţinându-se seama de cei trei ani pe care-i făcusem la zi. Această diplomă mi-a prins bine pentru că, mai târziu, când am lucrat pe post de cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, a fost echivalată cu diploma de la Litere.

De ce aţi fost dat afară de la facultate?
Eu am avut o atitudine reacţionară încă din primul an. Se formase un mic grup alcătuit din tineretul liberal licean intrat în facultăţi. Eu nu eram liberal, dar eram prieten cu ei. Acest grup era motorul anticomunist din facultate. Aproape toţi au fost daţi afară din facultate încă din primul an. Dacă nu reuşeau să te îndepărteze din facultate printr-o demascare, de pildă, mai era taxa de facultate. În primul an, taxa mea fusese de 1.000 de lei, eram în comitetul de an. În anul II – 12.000, nu mai eram în comitet, iar în anul III – 170.000 de lei. Dacă rămâneam repetent, aşa cum m-au declarat în sesiunea de vară, trebuia să plătesc 170.000 de lei plus încă pe atâta, adică valoarea casei. Evident că nu m-am mai reînscris.

Şi ce aţi făcut după aceea? După rigorile comuniste, trebuia să munciţi.
Am făcut o şcoală de şase luni de normatorie. Ani şi ani am fost normator de fabrică şi şantier. Am trăit binişor, căci aveam o leafă de peste 800 de lei, care era socotită o leafă bună. Era un mediu agreabil, nicidecum stricat, pentru că oamenii din aceste medii erau mai corecţi de felul lor decât intelectualii. Nu se mâncau între ei, îşi făceau treaba lor. Nu pot zice că m-am simţit nedreptăţit fiind normator. Era o modalitate ca oricare alta de a-mi câştiga existenţa. De altfel, înainte de a fi normator, am fost câţiva ani corector la Editura Ştiinţifică şi la Editura pentru Literatură, până când a apărut acel decret care spunea că nu puteai lucra în domeniul culturii decât ca membru de partid.

Răspuns la tentativă de racolare: „Mie ce-mi iese? Plătiţi bine?“

După ce tatăl dumneavoastră a ieşit din arest, cu ce s-a ocupat? Mama lucra?
Mama lucra la o cooperativă, în care făcea cutii medicale. Erau nişte alifii, de fapt. Pentru 1.000 de alifii primea 600 de lei. După ce au fost scoşi din învăţământ, părinţii au trăit ani buni din anticariat. Tata a avut o colecţie frumoasă de autografe, de scrisori eminesciene, de tablouri originale de-ale lui Grigorescu, pe care, treptat, le-a vândut. Toată arhiva lui Caragiale, care îi fusese făcută cadou de văduvă, a dat-o, bucată cu bucată, Academiei Române. Pe manuscrisul „O noapte furtunoasă“ a luat 1.000 de lei. Ăştia erau bani cu care trăiau o lună. Familia lui Titulescu i-a făcut tatei cadou o icoană rusească de pe front, adică un triptic care se punea în rucsacul soldatului şi care era din celebra şcoală Stroganov, din secolele XIV-XV, pe care, de asemenea, a vândut-o. Acum, e expusă la muzeu. Tata şi-a dorit foarte mult Biblia lui Şerban Cantacuzino. Pe-asta a cumpărat-o în anii buni, când n-a mai fost nevoie s-o mai vândă . Era cartea cea mai iubită pe care o avea în bibliotecă. Până la urmă, a fost reabilitat, adică i s-a înapoiat catedra. A fost numit şi directorul general al Bibliotecii Academiei – a, avut, deci, o bătrâneţe respectată.

Şi-a luat carnetul de partid?
Da. Avea şi decoraţii – a fost o încurcătură la un moment dat, că i-au dat steaua Republicii Socialiste Române de două ori. Uitaseră că i-o mai dăduseră o dată.

Ghinionul de a nu aparţine unei generaţii

Mai voia să se înscrie în partid, după ce fusese închis, persecutat şi pierduse catedra?
La distanţe de timp, lucrurile se schimbaseră foarte mult.  În ’45-’46 era o ruşine să intri în partid. Te înjurau oamenii pe stradă. Mai târziu era o cinste care ţi se făcea, pentru că, odată intrat în partid, deveneai cumva intangibil. Aveai un temei în plus foarte serios.

Aţi debutat cu un volum de versuri, pe urmă regimul s-a schimbat, a apărut cenzura. Mai scriaţi în timpul ăsta? Şi cât de dificil era să vă afirmaţi printre publiciştii vremii, ţinând cont de restricţii?
La mine a fost straniu, pentru că nu pot spune că am aparţinut unei generaţii de felul celei numite Generaţia ’27. Noi am fost retezaţi la 17-18 ani când, dintr-odată, intrând în învăţământul universitar, unde ne-am fi putut dezvolta, facultăţile au devenit instituţii de propagandă marxist-leninistă. A fost însă o trecere înceată prin anii ’62-’68, în aşa-numita perioadă de liberalizare, când literatura a fost lăsată de capul ei. Atunci am putut şi eu să reintru în câmpul literaturii, afirmându-mă când şi când, pentru că totuşi locurile erau cam ocupate. Cumva, am avut nu supărarea, ci mai cu seamă ghinionul de a nu aparţine unei generaţii.

Până la 40 de ani, am avut mereu probleme de sănătate. După o tifoidă, m-am prezentat la examenele la facultate, ras în cap, foarte palid. M-am întâlnit cu profesorul de drept penal şi m-a întrebat: «Cât te-a ţinut?». «40 de zile.» «Ai scăpat uşor!» El a crezut că veneam de la puşcărie!

O cerere pierdută

Ce făceaţi în august ’68? Aţi avut şi dumneavoastră speranţe într-o schimbare politică, aşa cum avusese şi tatăl dumneavoastră la început?
Abia mă operasem la rinichi atunci. Aveam o tăietură ca de sabie între coaste şi m-am dus prima zi la serviciu, la institut. Se făceau înscrieri pentru partizanat, pentru că se spunea că vor începe lupte de stradă. Am cerut să mă înscriu voluntar. „De-abia aţi ieşit din spital!“ „Nu, nu, sunt valid, pot lupta!“ Eu luasem lecţii de tir în institut. Vorba vine... Te puneai pe burtă şi trăgeai, dar nimeni nu venea să-ţi spună dacă ai nimerit. În fine, n-a avut nicio urmare, n-a mai fost nicio luptă. Tot atunci, însă, mi-am depus cererea de înscriere în partid, care s-a rătăcit. Abia în ’77 s-a regăsit, adică nouă ani mai târziu. Nu mai voiam să fiu membru de partid, dar nici nu mai puteam să spun: „Acum nu mai vreau eu!“.

Spuneaţi, totuşi, că aţi resimţit o ură viscerală faţă de fostul regim. Ce vă revolta cel mai mult?
Întâi de toate, faptul că era un regim mincinos, bazat pe ură. Şi orice orânduire care vine pe un plan de răzbunare este negativ, nu e creativ. De la început a pornit prost. A venit pe tancuri sovietice. Pe de altă parte, fiind o utopie, îţi aducea fericire aşa cum considera sistemul că-ţi trebuie ţie. Putea să n-aibă nicio legătură cu modul în care eu înţelegeam fericirea. Ca să nu mai spun că nu cunoşteai libertatea...

Dar a încercat cineva, vreodată, să vă racoleze?
Da. A venit într-o bună zi la mine un tip, exact cum se spunea, în haine gri şi cu ochii albaştri, lat în spate, mai scund niţel decât mine, şi mi-a propus să lucrăm împreună. Mi-a oferit să fiu informator. Eu am făcut pe prostul, dar l-am luat tare: „Bine, zic, dar capăt grad?“. „Cum adică?“, s-a mirat omul. „Păi, vreau să fiu locotenent, aşa, aiurea, nu mă bag. Plătiţi bine?“ Ală a rămas uluit. „Daţi uniformă?“ „Nu.“  Păi, şi atunci? Mie ce-mi iese?“ „Cum, e o treabă patriotică...“ A rămas că ne mai întâlnim, dar n-a mai venit. Trebuie să fi fost foarte dezamăgit de mine şi să-i fi făcut o impresie proastă, aşa că nu m-a mai căutat niciodată. El mi-a dat de înţeles că pot să mă plâng lor dacă am necazuri la birou. Eu n-aveam nicio problemă la serviciu.

„Gloanţele au trecut pe lângă mine şi au nimerit lampa“

La Revoluţie ce aţi făcut?
Am primit un telefon de la Alecu Paleologu – care, fac o paranteză, s-a căsătorit cu prima mea soţie şi cu care eram în relaţii cordiale. Era la radio. Mi-a spus: „Eu sunt la radio, dar mă duc la televiziune, vino tu aici“. M-am dus imediat spre radio. Am cerut un microfon într-o cameră ca să vorbesc şi mi-am dat seama că microfonul era mort. Nu avea nicio legătură. Niciun fir. Şi în celelalte camere era la fel. La un moment dat, s-a auzit că vin teroriştii şi a început o vânzoleală. Am plecat numaidecât acasă. Când am ajuns în faţa casei, unul dintre vecini, care era comunist, a ieşit, a scos pistolul şi a tras trei gloanţe.

În dumneavoastră?!
Spre mine, da, dar au trecut pe lângă mine şi au nimerit lampa de deasupra uşii. Au rămas şi acum găurile pe casă. Îmi pare rău că tata n-a apucat Revoluţia. A murit în ’88, amărât de suferinţa mamei, care avea un soi de Alzheimer. Ţin minte că am citit pe agenda lui: „Aş dori ca ăsta să fie anul morţii mele“. Nu mai avea plăcere de viaţă. Şi aşa a fost. La 86 de ani a murit.

Cum v-aţi bucurat de libertatea de după ’89?
Aş îndrăzni să spun că eu mi-o luasem dinainte. Am plecat în Occident prima dată în 1969. În ’78 m-am dus din nou, în ’87 m-am dus din nou. În ţările sovietice mergeam oricum cu scriitorii. În Occident, am avut o bursă franţuzească, prin Monica Lovinescu. Mai întâi, în ’69 am fost pe banii mei, şi m-am întâlnit cu prietenii mei, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, dar şi cu Dan Damian, Adrian Savu, o parte din gaşca mea de prieteni care emigraseră în Franţa.

Poate că am fost un om fără ambiţie, dar am fost mândru. Dacă, făcând curte unei fete, vedeam că nu mă place, încetam numaidecât, nu mai insistam. Nu mă supăram, dar nici nu mai apăream pe acolo.

Când aveam 60 şi ceva de ani, îmi doream foarte mult să prind anul 2000. Urma să am 73 de ani şi mă gândeam că e puţin probabil să-i prind.

 

Reţeta pentru a ajunge la 90 de ani

V-aţi simţit vreodată umbrit, în vreun fel, de reputaţia tatălui dumneavoastră?
N-am suferit de acest complex niciodată. Întâi de toate, pentru că tata era critic literar, iar eu poet. Eu eram într-o postură creativă, deci nu vindeam aceeaşi marfă. Foarte târziu, abia când am devenit cercetător ştiinţific, am început să fac şi eu critică. Tata nu-mi cerea genialitate, nici să fiu premiant din clasa I până într-a VIII-a. Mama, însă, uneori, îmi reproşa că n-am ambiţie. Pe de altă parte, din pricina asta, nici n-am avut căderi. N-am ţinut să fiu director. N-am avut nici măcar doi salariaţi sub mine. Ceea ce n-am realizat nu era în puterile mele. Eu m-am împăcat cu mine demult. E şi puţin cinism aici, pe care un amic de-al meu l-a remarcat şi mi-l reproşa. Ţine de caracter, până la urmă. E şi o uşiţă, pe care cred că e bine să o ai. Nu e un sfat, e o recomandare – să ai mereu o uşiţă secretă pe care poţi ieşi oricând.

Ce vă bucură la 90 de ani?
Întâi de toate, o căsătorie fericită îţi dă în viaţă un noroc extraordinar. Sunt recunoscător de a avea o soţie blândă, cu care mă înţeleg bine, care e ca mine, literată, un om cu caracter, care nu ţine la supărare. Apoi, faptul că am avut părinţi iubiţi, prieteni buni, oameni care au scris bine despre mine, uneori mult prea bine!, băiatul meu şi soţia lui, care sunt oameni buni şi veseli – toate lucrurile acestea contează enorm.

Tot familia...
Şi sănătatea. N-atingi această vârstă dacă eşti otrăvit, dacă ai suferinţe morale şi nemulţumiri mari în existenţă. Sigur ar fi greu.

 

citeste totul despre: