Imaginaţia ca putere sau cearta lui Drăgan cu Pascal

Cine nu ştie, dintre noi care mai citim adică, cât de greu e, în explozia de titluri în care ne bălăcim în ultimele decenii, să dai cu adevărat peste o carte bună, una pe care nu doar să o parcurgi cu plăcere, ci şi cu entuziasmul acela care te dă afară din tine?

Sunt rare cărţile care fascinează, care inspiră propria creativitate, care te pun pe gânduri din pricina întrebării cum e posibil? aflată într-o eternă reîntoarcere.

Era august. Am deschis într-o conjunctură - de care nu ţin să-mi amintesc - „Ţara ascunsă. Un ghid turistic alternativ al României”, de George Drăgan, editura Adenium, Iaşi, 2014. Am citit, la întâmplare, despre Piteşti, oraşul în care nimeni şi nimic nu are o umbră. Imaginaţia mea, alimentată, recunosc, de o sensibilitate metafizică aproape bolnavă, numai a mea, a luat-o brusc razna. Uneori însă, avem poate norocul, poate ghinionul, să fim treziţi din visare. I s-a răspuns naivităţii mele cum se cuvine, că e doar de imaginaţie vorba şi că dacă un scriitor reuşeşte să te convingă de realitatea a ceva fabulos înseamnă că e un scriitor adevărat. Am suferit puţin că oamenii din Piteşti chiar au umbră, dar celelalte poveşti, căci despre nişte poveşti e vorba, nu despre reportaje, au continuat să mă facă, fiecare în parte, fericită. N-am îndrăznit lectura pe nerăsuflate, căci fericirea are mereu capătul prea aproape. Reţeta a fost: ziua şi povestea, porţia cotidiană de fantastic şi metafizic, cum ar veni. Şi în fiecare loc despre care am citit, chiar şi în cele care nu există, acum vreau să ajung, aşa, perfect conştientă că nu voi găsi nimic. Dar am memoria şi imaginaţia cu mine, nu?

Reţeta lui George Drăgan e simplă, însă rezultatul e fabulos: un loc al acestei ţări, adesea un loc uitat, şi plonjarea într-o poveste, ori mai multe pe aceeaşi temă. Pentru că, după mintea mea, îmi pare imposibil ca un singur om să-şi închipuie în întregime toate poveştile curprinse aici, m-am gândit că autorul a mai avut nişte bastoane pentru imaginaţie, ca orice scriitor de altfel. Ce a ieşit? Spun numai că Blaise Pascal şi-ar pune personal întrebarea dacă nu cumva a greşit când a împărţit puterile şi slăbiciunile omului, trimiţând imaginaţia în a doua categorie. Pentru că George Drăgan dovedeşte contrariul şi, mai mult, că există o logică, o raţiune a imaginaţiei care o face să fie poveste, nu nebunie, sau mai bine spus o poveste care sfidează strălucit nebunia!

Nu pot descrie savoarea acestei cărţi. E una a extraordinarului, iar despre extraordinar nu se pot spune multe. Fiecare capitol trebuie trăit! E o carte cu un stil simplu, dar curgător, e o carte scrisă cu un umor aparte, ca şi când autorul ar şti că ţara aceasta nu se mai poate salva decât printr-un haz de necaz cultural, decât prin poveste. Dar pot totuşi să vă dau câteva din ingredientele hranei miraculoase: veţi citi despre gara din Grindu, judeţul Ialomiţa, în care timpul nu există. Pur şi simplu. Nici vizita Tovarăşului Nicolae Ceauşescu nu poate face timpul să iasă din nepăsare. Veţi citi despre Z. oraşul neinsprăvit, care nu ştim unde se află, dar ştim că acolo numai lucruri şi fiinţe neterminate trăiesc. Viaţa însăşi, trupurile sunt aşa. Salvaţi-i, turişti culturali! Sau vreţi să aflaţi ceva despre pădurea pe care sfinţii şi-au luat-o de casă după fuga de pe zidurile unei biserici? Ori poate despre Menteu, oraşul dispărut, din care toate fiinţele vii au plecat rând pe rând? Ştiaţi că în Focşani vă puteţi privi într-o oglindă şi să vedeţi mii de alte chipuri în ea? Sau că în zona Călineştiului există o vie din ai cărei struguri iese sânge în loc de vin? Vă puteţi lua chiar o vacanţă la cimitir şi gata, mă opresc aici, căci toate se opresc aici. Numai imaginaţia voastră poate să vă ducă ceva mai departe...