Eminescu, fata de împărat şi Sharon Stone

Fac o mare greşeală comentatorii care, vrând să spună ceva nou despre Eminescu, devin excentrici. Un cunoscut poet de azi îl „demitiza” cândva pe poet pretinzând că era scund şi avea păr mult pe picioare. O profesoară universitară cerea ca în manualele şcolare să nu mai fie studiat „Luceafărul”, ci „Antropormorfism” (poem ludico-licenţios, scris de Eminescu în joacă, pentru amuzamentul prietenilor săi).

Dacă vrei să nu te repeţi vorbind despre Eminescu ai altă soluţie la îndemână: să-i reciteşti pur şi simplu poeziile. Vei găsi în ele, la fiecare nouă lectură, ceva surprinzător. Fac această experienţă de mai mult timp şi n-am ajuns nici pe departe la epuizarea resurselor de frumuseţe din scrisul eminescian. Să recitim împreună cunoscutul (aparent cunoscutul) poem „Călin. File din poveste”:

Poemul începe cu vizita nocturnă, neanunţată, pe care i-o face Călin fetei de împărat. Călin n-are identitate, chiar dacă se numeşte Călin. El este „voinicul” din basmele populare româneşti.

 La o fată de împărat, în plină noapte, nu se ajunge uşor, atunci când nu eşti anunţat:

„Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,/ Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie;/ Aşezând genunchi şi mână când pe-un colţ când pe alt colţ/ Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi”.

Dinamica escaladării este foarte expresiv schiţată de poet: „Aşezând genunchi şi mână când pe-un colţ când pe alt colţ”. Ca şi operaţiunea de pătrundere forţată în castel, prin ruperea gratiilor ruginite ale unei bolţi. Regizorii americani de filme de acţiune s-ar putea inspira din acest poem.

Musafirul clandestin, neremarcat de străjile palatului, ajunge, fără ezitări, ca şi cum ar avea un plan al edificiului, în iatacul fetei de împărat.

Fata este protejată, ca de un grilaj gingaş, de o pânză de păianjen: „Iar de sus până-n podele un painjăn prins de vrajă/ A ţesut subţire pânză străvezie ca o mreajă;/ Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe,/ Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.”

Urmează descrierea, de o frumuseţe literară fără seamăn, a fetei adormite. Voi reveni asupra ei. Deocamdată sar pasajul şi ajung la gestul pe care îl face Călin de a rupe pânza de păianjen:

„Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe/ Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe”.

Este un gest bărbătesc, care simbolizează transformarea fetei în femeie. Pânza de păianjen este un himen extern. Nimeni nu şi-a mai reprezentat cu atâta delicateţe, ca Eminescu, virginitatea.  

Descoperind, a doua zi, pânza de păianjen ruptă, fata de împărat se simte tristă şi fericită în acelaşi timp. Oboseala ei este voluptuoasă şi se traduce în vorbe de dragoste:

„Ea a doua zi se miră, cum de firele sunt rupte,/ Şi-n oglindă-ale ei buze vede vinete şi supte –/ Ea zâmbind şi trist se uită, şopoteşte blând din gură./ – «Zburător cu negre plete, vin'la noapte de mă fură».”

Revin la momentul în care Călin, după ce a pătruns clandestin în castel, în plină noapte, o contemplă pe fata de împărat scufundată în somn.

Priveliştea care i se oferă bărbatului este paradisiacă. Fata nu este goală, adică nu este aşa cum şi-ar dori-o, cu o lăcomie rudimentară, un bărbat din vremea noastră. Este mai mult decât goală şi anume eliberată de inhibiţiile din viaţa diurnă. În lumina lunii, ea se abandonează total şi se expune privirii unui martor despre care nu ştie că există şi la vederea căruia ar ţipa, fără îndoială, îngrozită, dar pe care l-a aşteptat, de câtva timp, în visurile ei secrete.

Descrierea fetei adormite, realizată de poet într-un moment de graţie, face să pălească tot ceea ce ne-a încântat vreodată în poezia de dragoste a lumii:

„Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie,/ Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie,/ Şi sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie,/ Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie,/ Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,/ Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat;/ De a vârstii ei cădură fragii sânului se coc,/ A ei gură-i descleştată de-a suflării sale foc.”

Versul „Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie” emoţionează prin gingăşia de acuarelă şi prin evocarea liniştii ritmate dintr-o încăpere în care există un ceas, de data aceasta fiind vorba însă de un ceas uman. Acelaşi vers emoţionează şi indirect, făcându-ne să ne gândim la tandreţea cu care Călin o priveşte pe fata adormită. Este nevoie de multă duioşie şi dragoste pentru ca un bărbat să vadă cum palpită discreta venă albastră de la tâmpla iubitei lui.

„Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat.” Versul a fost scris în 1876. Va mai trebui să treacă un secol pentru ca un alt poet român, Emil Brumaru, să ducă mai departe reprezentarea braţului unei femei adormite: „Fascinat de-al său geamăn, spre-oglindă/ Braţul tău prins în somn se-alungea/ Visător. Oh, să nu se desprindă!”

În sfârşit, este de neuitat versul „De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc”, vers în care este exploatat subtil contrastul dintre nemişcarea fetei adormite şi activitatea secretă din corpul ei.

În cele mai îndrăzneţe cărţi erotice din vremea noastră nu există atâta erotism cât în acest vers. Poate să-şi încrucişeze Sharon Stone picioarele de o sută de ori, stângul peste dreptul şi dreptul peste stângul, tot nu va egala puterea de seducţie a acestei combinaţii de nouă cuvinte româneşti:

„De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc”.