Peste mai bine de o sută de ani, tot într-un mod exterior – dar intenţionat exterior − va imita acele voci lirice Mircea Cărtărescu, în volumul Levantul. Ceea ce Mircea Cărtărescu va parodia cu premeditare, Eminescu parodiază involuntar, în ambele cazuri totul bazându-se pe o familiarizare perfectă cu stilurile poetice ale epocii.

La mormântul lui Aron Pumnul, prima poezie publicată de Mihai Eminescu –  pe vremea când avea 16 ani, era elev la K.K. Ober-Gymnazium din Cernăuţi şi semna Mihail Eminovici – conţine un singur vers demn de interes, un singur vers care ar fi putut atrage atenţia unui cititor atent şi binevoitor. Am să revin asupra lui. Deocamdată trebuie spus că toate celelalte versuri, greoi-bombastice, lipsite de capacitatea de a emoţiona, nu anunţă prin nimic un poet. În ceea ce mă priveşte, dacă le-aş fi primit la „poşta redacţiei”, i-aş fi răspuns autorului că nu are talent şi că ar trebui să renunţe la poezie. Iar dacă autorul m-ar fi ascultat, n-aş fi ştiut niciodată că am făcut o crimă împotriva culturii.

„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,

Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;

C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină

Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,

Se stinse-o dalbă stea!”

Poetul dezvoltă, după cum se vede, o retorică barocă, folosind cuvinte mari şi serii sinonimice care eşuează în tautologii. Profesorul dispărut este definit, succesiv, ca un luceafăr, ca o lumină şi ca o dalbă stea. Cele trei reprezentări ale unei prezenţe luminoase în lume nu se completează reciproc şi nici nu se rectifică una pe alta pentru a se ajunge la o îmbogăţire sau la o nuanţare a semnificaţiei. Este vorba doar de o repetare având drept scop umplerea tiparului prozodic.

Şi celelalte imagini sunt convenţionale şi şterse, de inspiraţie şcolăresc-livrescă. Ar fi putut fi activate din punct de vedere estetic, dar elevul de gimnaziu pare atât de mulţumit că le cunoaşte şi că le poate utiliza încât nu mai face efortul să le cureţe de rugină.

Şi apoi, oricum, poezia scrisă la moartea profesorului său iubit, Aron Pumnul, erou al luptei pentru apărarea identităţii culturale a românilor în Bucovina aflată sub jurisdicţie austriacă, este o odă funebră cu caracter oficial. Tânărul autor o scrie cu un scop precis – să facă parte dintr-o broşură cuprinzând şi versurile colegilor săi de gimnaziu, sub titlul comun Lăcrămioarele învăţăceilor gimnaziaşti de-n Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul. În aceste condiţii, în mod inevitabil al are grijă să scrie cum se scrie. La o înmormântare nu te îmbraci original, ci porţi obligatoriu haine de doliu, ceea ce înseamnă că accepţi o uniformă a ceremonialului colectiv.

De altfel, celelalte 4 poezii în limba română din broşură (alte 2 fiind scrise în germană), compuse de alţi gimnazişti, sunt foarte asemănătoare cu poezia lui Eminescu. Iată, ca exemplu, cum sună necrologul în versuri semnat de Şt. Ştefureac:

Plângi acum junime! Plângi cu întristare,

Căci fătala moarte fără îndurare

Ţi-a răpit din sânu-ţi, ce era mai rar,

Ţi-a răpit un mândru, scump mărgăritar!

 

Ţi-a răpit, vai! Steaua, ce cu înfocare,

Sus pe orizontul dulcii ţării tale

Fără contenire, falnic strălucea

Şi la metă naltă calea-ţi arăta!

Eminescu îşi începe discursul cu un verb la imperativ: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină”! Ştefanelli îşi începe şi el discursul cu un verb la imperativ: „Plângi acum junime! Plângi cu întristare!”; Eminescu îl compară pe regretatul profesor cu o stea. Ştefureac îl compară şi el cu o stea. Iar limbajul în sine, la rândul lui, este la fel de încărcat şi teatral.

Afirmam la început că există un singur vers în artificioasa poezie a tânărului Eminescu care te poate face să te gândeşti că autorul are simţ poetic. Este vorba de versul următor:

Metalica, vibrânda a clopotelor jale

Poetul dă dovadă de curaj artistic amintind de jalea clopotelor. El trece peste ceea ce toată lumea ştie, că dangătul clopotelor este un mijloc prin care oamenii îşi comunică tristeţea şi îşi imaginează că şi clopotele deplâng moartea lui Aron Pumnul. În plus, el individualizează jalea clopotelor, calificând-o drept metalică, vibrândă, cu o fineţe a observării realităţii care va fi parte constitutivă a eminescianismului.

În mod curios există o mărturie conform căreia tocmai acest vers nu-i plăcea lui Eminescu atunci când a încredinţat poezia tiparului. Iată ce povesteşte Teodor V. Ştefanelli despre acest moment (în Amintiri despre Eminescu, 1914):

Seara m-am dus iarăşi la Eminescu şi l-am aflat scriind o poezie. El mai schimba, mai adăogia, mai netezea, dar am observat că nu i-a plăcut că l-am surprins.”; „Mi-a citit apoi întreaga poezie.”; „După cetire îmi spuse singur că începutul strofei a doua, adică «Metalica, vibrânda a clopotelor jale», nu-i place, dar nu mai are timp să prefacă poezia căci trebuie să o predea”.

Îţi vine să crezi, gândindu-te la acest moment evocat de Ştefanelli, că tânărul Eminescu, încă neformat ca poet, a tresărit el însuşi auzind sunetul nemaiauzit al poeziei eminesciene şi primul lui impuls a fost să-l respingă. Era ca şi cum ar fi vrut să-şi refuze propriul destin.