„Cireşele amare“ ale unei mame care pleacă de lângă copilul ei: „Ai simţit vreodată cum se năruie lumea?“

În volumul "Cireşe amare", autoarea Liliana Nechita îşi scrie povestea dramatică: este una dintre mamele care îşi creşte singură copiii, alegând o altă ţară  să muncească pentru a le oferi un trai mai bun. Volumul este o continuare a cărţii "Exodul mamelor", scris de aceeaşi autoare.

Volumul Lilianei Nechita, "Cireşe amare" va fi lansat de Editura Humanitas, în Colecţia Memorii/Jurnale.

Liliana Nechita (Angheluţă) s-a născut în 1968 şi lucrează de opt ani în Italia. În 2013 a publicat, prin intermediul revistei Avantaje, testimonialul Exodul mamelor, care a stat la baza documentarului cu acelaşi nume realizat de Irina Păcurariu pentru Televiziunea Română. Tot în 2013 a fost laureată a Galei Premiilor Femeia Anului 2013 pentru promovarea şi apărarea drepturilor femeii.

„Liliana şi-a crescut copiii singură, mamă şi tată la un loc; a văruit, a crăpat lemne, a tencuit, a gătit mii de oale de mâncare, a făcut teme, a visat cu Vivaldi, a încercat să trăiască normal. Greu. Aşa că a ascultat de o prietenă, a urcat în primul microbuz către Roma şi a rămas acolo. N-a durat mult şi a ajuns la marginea prăpastiei. Atunci a început să scrie şi a descoperit că astfel se curăţă, se eliberează, are puterea de a da mai departe poveştile ei sau ale altora", spune Irina Păcurariu.

 Când a plecat era femeie de 30 şi ceva de ani, care, în mica ei valiză, printre câteva haine de schimb, a luat şi două-trei cărţi de căpătâi să-i ţină de urât şi de dor. Nici prin gând nu-i trecea că va ajunge să se scrie pe sine, în propria ei carte.“ (Irina PĂCURARIU)

„Toată viaţa Lilianei e o durere şi inima ei, o mare cireaşă amară. Dar femeii acesteia simple, calde, duioase i-a dat Dumnezeu puterea şi darul de-a povesti cu parfumul şi gustul dulceţii de cireşe amare. Cea mai bună dulceaţă din lume. Pentru cine sunt cireşele Lilianei?... Pentru oricine se plânge de greul vieţii.“ (Mihaela CÂRLAN)

„Un moment de slăbiciune şi devii pradă. Victimă. Depresia şi părerea că eşti într-un labirint fără ieşire. Te zbaţi de toţi pereţii şi cauţi şi strigi... I-ai rugat vreodată şi pe vii, şi pe morţi să te ajute?
Ai primit răspuns?“
„Îi captam pe toţi cu privirea. Să-i păstrez pentru mai târziu.

În acel moment am murit pe dinăuntru. Viaţa emigrantului e o moarte lentă pe dinăuntru. Trupul tău poate fi oriunde, în Italia, în ceţurile Angliei, pe câmpiile Spaniei, mâinile culeg sau şterg, spatele se încovoaie, dar, odată ce ţi-ai lăsat sufletul acasă, înăuntru e moartea. Ai simţit vreodată cum se năruie lumea?“, întreabă autorea Liliana Nechita.

FRAGMENTE

"Scrisoarea 1
Povestea mea începe în faţa unei icoane. Mi-amintesc că eram la pământ, plângeam, îmi frângeam mâinile şi spuneam:
— Doamne, ajută-mă să plec în Italia! Să muncesc, Doam ne, ce-o fi! Ajută-mă să spăl WC-uri, Doamne! Ajută-mă să scap cu viaţă! Vreau să muncesc. Ajută-mă să muncesc, Doamne!
Repetam până la epuizare. Nu mai gândeam. Simţeam o oboseală nesfârşită, o dorinţă de a nu mai fi. Să mă odihnesc de tot zbuciumul şi de toate necazurile. Mă trezeam dimineaţa cu ideea că în acea zi se vor îndrepta toate relele, voi rezolva tot, îmi voi găsi un loc de muncă. Dar nu era aşa.
Mă străduiam toată ziua să spăl două farfurii.  Mă gândeam şi mă gândeam că trebuie să fac ceva.
Atât.
Mi-a crescut copiii singură, mamă şi tată la un loc; am văruit, am crăpat lemne, am tencuit, am gătit mii de oale de mâncare, am făcut teme, am ascultat Vivaldi, am încercat să trăiesc normal.
Greu.
Am vrut să-i ajut pe toţi şi să le fac pe toate. Eram mândră că pot, că nu mă dau în lături de la nimic. Aveam un serviciu bun şi copii mari. N-am vrut să sufere ca mine; mă străduiam o lună să cumpăr o solniţă. Am făcut credite, am împrumutat bani, aşa cum fac mulţi în România. Fata cea mare se măritase şi mă gândeam că împreună cu a doua fată care era încă la liceu aş fi putut trăi liniştită.
Apoi am cedat.
Serviciu pierdut. Datorii bancare neplătite câteva luni. Telefoane ameninţătoare. Un moment de slăbiciune şi devii pradă. Victimă. Depresia şi părerea că eşti într-un labirint fără ieşire. Te zbaţi de toţi pereţii şi cauţi şi strigi…
I-ai rugat vreodată şi pe vii, şi pe morţi să te ajute?
Ai primit răspuns?

Scrisoarea 2
Un singur sprijin: o prietenă, F., care-mi bătea la uşă, îmi aducea puţină cafea şi-mi spunea poveşti despre Italia. Ea muncea deja de doi ani acolo. Îmi spunea: „Vino, e greu, dar e bine.
Nu poţi rămâne în halul ăsta în ţară. Cum rezolvi tot? Vrei să mori?“ Eu îi răspundeam: „Mai bine mor decât să mă despart  de copiii mei“. Cea mare era însărcinată. Eu nu mă simţeam pregătită să fiu bunică; mă pregăteam să nu mai fiu.
Cumpăram somnifere. Îmi doream o moarte liniştită şi nedureroasă. Nitroglicerina provoacă durere? Dar diazepamul? Citeam prospectele şi mă gândeam. Şi amânam. Şi iar o luam de la capăt. A venit o seară în care eram mai liniştită ca oricând. Am scos pastilele, am numărat cinci nitroglicerine.
Ca printr-un miracol, prin forţa sângelui, a intrat puiul meu cel mare, prinţesa mamei. Când am născut-o, am numit-o prinţesă, cum cred că fac multe mame. Dar era prinţesa mea.
Mi-a luat pastilele din mână şi mi-a zis:
„Am nevoie de mamă! Dacă mori, nu rezolvi nimic. Du-te în Italia, munceşte şi pot să am bază în tine...(...)

Scrisoarea 9

Întrerup cronologia faptelor ca să-ţi spun că aseară am cunoscut o ucraineancă. Are în jur de 50 de ani. Am început să vorbim în staţia de autobuz şi m-a întrebat de cât timp sunt aici. Spun că de un an şi jumătate.
— Puţin! Eu am nouă ani de Italia. Am obosit!
— Cum, nouă ani? Cel puţin ai familia cu tine?
— Da, am un băiat cu nora aici. Dar am şi-acasă un băiat, o noră şi doi nepoţi. Nu mai pot. N-ajung banii niciodată. Avem copii, ei au la rândul lor copii şi banii nu ajung niciodată.
Eu am ajuns în Italia în preajma sărbătorilor de Crăciun.
La un moment dat, un român mă întreabă de ce sunt supărată.
— Vin sărbătorile, aş fi vrut să le trimit copiilor un pachet, dar nu muncesc deocamdată.
— Stai liniştită, o să ai parte de alte sărbători în Italia şi o să trimiţi pachete acasă!
M-am speriat. Venisem cu gând să stau trei luni, cel mult şase. Înainte nu puteam sta două zile la rând fără să-mi văd copiii, acum şase luni părea o eternitate. Nu puteam concepe că se poate îmbătrâni aici. Tot sufletul tău luptă cu amintirile, la un moment dat uiţi să zâmbeşti, chiar dacă ai putea fi fericit refuzi această fericire pe care nu poţi s-o împărtăşeşti celor dragi. Şi la un moment dat nici nu mai vrei să te întorci.
Credeam că timpul se opreşte pentru toţi. Dar viaţa merge, curge, cei de acasă petrec sau se ceartă în ritmurile normale şi obişnuite. Tu nu mai eşti decât o voce la telefon. E mai aproape vecina cu care se poate sfătui copilul tău decât tine, mama, care cine ştie când poţi suna. La un moment dat nu mai aparţii nici unei lumi. Aici e clar că nu e lumea ta. Dar nici în ţară, pentru că între timp ai pierdut… Eşti exclus din viaţa familiei tale… I-am dat odată telefon unei rude, voiam să îl felicit de Sf. Ion şi spun:
— Nu mă uitaţi!
— Cum să te uităm? Uite, noi suntem acum toţi la masă liniştiţi, fata face mămăligă, cum să te uităm?
Fără cuvinte! Nu li se poate reproşa celor de acasă că-ş continuă viaţa în timp ce a ta s-a oprit.
Eu aşa simt, că viaţa mea s-a oprit. Şi mai cred că cel care a muncit în străinătate nu mai e niciodată el însuşi. Nu ma ştie nimeni ce gândeşte cu adevărat, pentru că a folosit o mască prea mult timp, pentru a rezista. Masca s-a lipit de suflet.
Nu va mai fi el însuşi niciodată?"(Copyright Editura Humanitas)