Care a fost sursa ta de inspiraţie pentru Tătănuş, şi cum a devenit acest minunat câine-fantomă personaj într-o serie de cărţi?

Sunt foarte, foarte fericită că şi în România, copiii se bucură să-l cunoască pe Tătănuş şi pe prietenii săi. Inspiraţia pentru carte a fost bătrânul meu câine, Finn. Uneori era neastâmpărat, chiar obraznic, dar l-am iubit foarte mult şi a fost un prieten extraordinar pentru copiii mei. Aşa am ajuns să mă întreb dacă o astfel de prietenie ar putea dura pentru totdeauna şi cum ar putea fi posibil acest lucru. Foarte curând ideea unui câine fantomă - una prietenoasă – a prins contur în imaginaţia mea. Trebuie să ştiţi că noi trăim într-o casă veche, că am avut dintotdeauna gâşte, hamsteri şi suntem adesea vizitaţi de iepuri. Toate aceste detalii din realitatea familiei mele au jucat un rol în povestea pe care am dezvoltat-o în carte.

„Tătănuş Pipăruş” este o carte foarte amuzantă, plină de suspans şi aventura, dar, de asemenea, vorbeşte despre iubirea necondiţionată dintre animale de companie şi prietenii lor umani, despre amiciţie şi valori cum ar fi loialitatea şi spiritul de sacrificiu. Cartea este profund educativă. Care ţi-a fost intenţia, dincolo de a scrie o carte amuzantă pentru cei mici?

Cred că o poveste rămâne în mintea şi sufletul celor care o ascultă dacă are mai multe niveluri. Copiii sunt deosebit de sensibili şi de pricepuţi în a aprecia importanţa iubirii şi a loialităţii şi am vrut să scriu o poveste care reflectă aceste lucruri. Mai mult, ştiu că cei mici merită poveşti cu umor şi, în acelaşi timp, cu profunzime. De asemenea, am vrut să scriu o carte pe care generaţii diferite din familie ar putea-o citi împreună cu plăcere, o carte cu valoare atemporală.

Claire, ce părere ai despre cărţi versus new media? Ce putem face pentru a creşte cititorii de mâine?

Uite, eu scriu pe computer, dar când recitesc, prefer să mă uit pe textul tipărit. Cuvintele sunt mai veridice şi mai puternice de pe hârtie, în comparaţie cu cele de pe ecran. Pe de altă parte, am văzut o mulţime de copii care iubesc să citească volume, nu cărţi digitale. Cred că acest lucru are legătură cu obişnuinţa care se crează de când copiii sunt mici, să pipăie cărţile, să le pună şi să le ia din rafturi, să le răsfoiască, să citească şi să adoarmă cu cartea în braţe fără nicio grijă că se strică sau că somnul va fi întrerupt pentru că s-au încâlcit în cabluri.

...Sunt sigură în acelaşi timp de un lucru: cărţile sunt aici pentru a rămâne!

Cred că avem enorm de câştigat prin utilizarea noilor mijloace de comunicare, şi eu le folosesc mult, dar sunt sigură în acelaşi timp de un lucru: cărţile sunt aici pentru a rămâne! Iar adulţii au un rol important, exemplul lor contează. Pentru a se bucura de cărţi, copiii au nevoie să vadă adulţi care citesc şi atunci lectura li se va părea ceva firesc.

În România, nu avem prea multe ateliere de scriere creativă şi de lectură pentru copii. La noi, acest gen de workshop-uri sunt mai degrabă excepţii, iar scriitorii nu prea des implicaţi în activităţi cu copiii. Ce avantaje naşte acest fel de interacţiune cu copiii? Şi care este amintirea ta cea mai preţioasă legată de un astfel de atelier?

Atelierele sunt cea mai frumoasă latură a muncii mele, pentru că pot fi martora efectului pe care îl au poveştile pe care le scriu. Copiii sunt foarte permeabili şi se lasă uşor inspiraţi, sunt ca un sol fertil  în care plantezi în loc de seminţe, idei pe care ei le dezvoltă.  Am avut multe, multe experienţe minunate la ateliere, dar cea mai grozava este amintirea pe care o am cu un băiat care a venit să-i dau autograf pe o carte uzată de la citit şi recitit, cu semnul de carte mototolit şi deteriorat. Copilul a ţinut neapărat să-mi spună că până la Tătănuş Pipăruş nu-i plăcea să citească, dar după această carte nu s-a mai putut opri. A început să citească carte după carte şi a fost mândru să-mi spună că a devenit unul dintre cei mai buni cititori din clasa lui. Aceasta a fost cu adevărat minunat, pentru că cititul este cheia cu care poţi deschide grădina cunoaşterii. Copilul acesta m-a făcut să simt că am ajutat pe cineva să realizeze ceva important.

Tu ai copii, cât de important este pentru tine feedback-ul pe care ţi-l dau ei, despre ceea ce scrii?

Am două fete, de 20 şi de 17 ani. Ele sunt foarte dornice să citească şi totodată, sunt instanţa care aprobă iniţial toate manuscrisele mele. E normal să fie aşa, pentru că atunci când am început să scriu, am scris pentru ele. De aceea, opiniile lor sunt şi acum foarte importante pentru mine.

Să ne întoarcem la Tătănuş Pipăruş. Tu eşti ilustrator, de ce nu ai ilustrat tu cartea?

Editorul meu, Usborne, a întrebat dacă aş vrea să ilustrez eu cartea, dar am vrut să mă concentrez asupra scrisului, aşa că am început vânătoarea pentru un ilustrator potrivit. În plus, stilul în care desenez eu este destul de diferit de felul în care scriu, de aceea ar fi fost o nepotrivire. Când am văzut primul personaj desenat de Ross Collins am fost uimită, pentru că era exact aşa cum mi-am imaginat eu că ar trebui să fie. Ross este extrem de talentat şi ori de câte ori facem evenimente împreună, ne distrăm foarte bine.

În România a apărut primul volum din Tătănuş Pipăruş, câinele fantomă, la Editura ALL. Cum sunt celelalte volume din serie?

Au aceeaşi distribuţie din care fac parte Preaiubiţii, acţiunea are loc tot la Starcross Hall, dar de data aceasta apar şi tigri, rubine, pălării, stele şi cai. Există chiar şi o fantomă umană! Ca şi celelalte volume din serie transmite acelaşi mesaj despre natura preţioasă a prieteniei şi se sfârşesc cu happy-end.

Ce crezi ar face Tătănuş dacă ar ajunge în Transilvania, la Castelul Bran?

Îmi imaginez că ar fi un pic speriat, dar s-ar pretinde curajos în faţa lui Winnie. Cred că ar spera să se întâlnească cu un liliac-fantomă prietenos.

Care este cartea pentru copii de care eşti îndrăgostită?

Cartea mea preferată este „Danny, campion al lumii”, de Roald Dahl (n.red. tradusă în România de Editura Artur). A fost prima carte pe care am citit-o în clasă, care m-a mişcat cu adevărat. Îmi amintesc încă sala de clasă, atmosfera caldă şi ploaia care se scurgea pe ferestre în timp ce profesorul nostru ne citea, deşi acest lucru s-a întâmplat în urmă cu patruzeci de ani. Am vrut să fiu la fel ca Danny şi să trăiesc într-o rulotă. Acum am rulota mea în care scriu, aşa că visul a devenit realitate!