AVANPREMIERĂ „Astăzi mai bine nu m-aş fi întalnit cu mine însămi”, fragmente din romanul Hertei Müller, invitată la FILIT Iaşi
0
Herta Müller, invitat de onoare al Festivalului International de Literatura si Traducere FILIT, care debutează azi la Iaşi, va citi un fragment din nou său roman "Astazi mai bine nu m-as fi intalnit cu mine însămi", cu ocazia evenimentului organizat vineri, 3 octombrie, ora 20.00, în Sala Mare a Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“. Adevarul.ro prezintă, în exclusivitate, fragmente din noul roman al Hertei Muller, publicat de Humanitas Fiction.
În romanul "Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi", semnat de Herta Muller şi publicat de Editura Humanitas Fiction în traducerea Corinei Bernic, personajul principal este o tânără care, în nebunia totalitarismului, nu vrea să renunţe la fericire. Un roman de o mare putere de evocare, de o forţă aspră a cuvintelor ce se transformă în poezie şi frumuseţe, unul dintre cele mai importante ale autoarei germane născută în România. Prin acest roman, Herta Müller ne oferă o explorare magistrală şi emoţionantă a felului în care dictatura ajunge să pună stăpânire pe întreg sufletul omului.
O tânără fără nume, într-un oraş din România. O întâlnire obligatorie şi temută cu Securitatea regimului lui Nicolae Ceauşescu. Pe drum, în tramvaiul care o duce la interogatoriu, prin mintea protagonistei se perindă imagini şi figuri din viaţa ei: copilăria într-un oraş de provincie şi dorinţa aproape erotică pe care o manifestă pentru tatăl ei, prima căsătorie cu un bărbat care „nu mă putea lovi şi se dispreţuia pentru asta“, cumplitele poveşti despre deportare spuse de bunic. Apoi tânăra prietenă Lilli, ucisă de o santinelă la graniţa cu Ungaria când încerca să fugă din ţară; şi Paul, zilele şi nopţile lui petrecute mult prea adesea în alcool, dar şi clipele de fericire trăite împreună cu el. Totul ţine de amintire şi se împleteşte cu prezentul, cu interogatoriile şi cu jignirile, cu spaima cotidiană şi cu stratagemele prin care gândirea încearcă statornic să evite prăbuşirea".
În "Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi" ne reîntâlnim cu o Herta Müller în plină formă. Radioscopia României sub dictatura comunistă se desfăşoară aici ca în tragedia greacă: într-un tramvai dintr-un orăşel de provincie în cadrul unei singure zile.Dură şi poetică în acelaşi timp, vocea personajului central, o tânără muncitoare nenumită, te obsedează mult timp după ce ai terminat de citit romanul, spune Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction.
Acest roman impresionant reflectă absurditatea suprarealistă a vieţii sub dictatură: un anchetator care o salută pe protagonistă cu un sărut umed pe mână, un deget tăiat care apare din senin în geanta ei. Nu se ştie clar de câte ori a fost chemată sau dacă ea într-adevăr ajunge la ultimul interogatoriu – o călătorie care înseamnă permanenta evitare a absurdului cotidian, în care singura scăpare este să reuşeşti să nu înnebuneşti.“
Guardian
„Romanul Hertei Müller surprinde viaţa de coşmar într-o lume întoarsă pe dos. “
Frankfurter Allgemeine Zeitung
Romanul reconstituie atmosfera kafkiană a ameninţărilor difuze şi a unei permanente stări de nesiguranţă, în acelaşi timp nepierzând nici un moment din atenţie regimul totalitar.“
Der Spiegel
„Un roman extrem de puternic, obsedant, care te ţine cu sufletul la gură până la sfârşit.“
Andrea Bajani, Il Sole 24 Ore
FRAGMENT
Când liftul a ajuns jos şi s-a deschis uşa, el şi-a băgat capul înăuntru de parcă atunci când podeaua e goală, ar mai putea să fie cineva pe plafon. Şi-a pus piciorul în uşă.
— Te-am aşteptat să vii pentru că nu se ştie niciodată când vii tu. Trebuie să scriu asta. Unul din ochi reflecta ultima căsuţă poştală de pe peretele din spatele meu sau poate că pupila i se făcuse de la sine albă şi pătrată. În celălalt ochi nu m-am uitat pentru că mi-a şoptit:
— Două caiete cu rapoarte sunt deja gata, dar trebuie să le cumpăr eu din banii mei.
Rupsese toate bobiţele, de o codiţă subţire a ciorchinelui mai atârna doar o fâşie de piele albastră. Apoi s-a uitat de-a lungul căsuţelor poştale de la intrare.
— Nu ţi-am spus nimic, am jurat asta, ce jurat, totul chiar în scris, negru pe alb.
Doamna Micu joacă de o jumătate de viaţă la loto.
După ce s-a pensionat, jocul a devenit tot mai important. Ştiuse dintotdeauna că o dată în viaţă îi va cădea în braţe o mare bogăţie. Pentru că s-a făcut din ce în ce mai târziu, ea crede şi mai mult în asta. În fiecare miercuri aşteaptă în rochie de duminică, roşie şi înflorată, rezultatele tragerii. Pe hol stau pantofii ei de lac maro pregătiţi să se încalţe cu ei atunci când sună
la uşă mesagerul de la loto. Uneori nu sună nimeni la uşă toată ziua de miercuri pentru că între timp toată lumea din bloc a aflat cât de mult înseamnă ziua asta pentru ea. Iar dacă sună cineva, atunci în faţa uşii au curaj să apară cel mult poştaşul sau vreun vecin uituc. Când doamna Micu îmbrăcată în hainele ei de duminică închide încet uşa, este încă o dată înşelată.
Atunci totul se dărâmă în jur, îşi îngroapă faţa în fotoliu şi boceşte. Domnul Micu sparge câteva farfurii de perete şi mătură apoi cioburile. Apoi îşi revine şi o calmează. În curând la radio începe emisiunea cu şlagăre. Totul se linişteşte în cursul săptămânii până se face iarăşi miercuri şi soţia lui o ia razna. Paul a auzit-o de multe ori plângând în spatele uşii şi l-a întrebat pe domnul Micu cum suportă aşa ceva. Fiecare îşi poartă crucea, spunea el. La fel cum s-a obişnuit demult, pe când el încă mai era şofer, iar ea secretară, ca ea să colecţioneze rubine, adică cioburi roşii de
sticlă de prin şcoală sau din oraş. Ea a avut dintotdeauna simţ artistic, a spus el. Când a fost plină prima casetă, s-a dus cu ea la muzeul din oraş şi apoi la un bijutier. Pentru că ea ameninţa că se sinucide, domnul Micu a trimis-o la ceasornicarul căruia îi făcuse cinste mai înainte la bar cu câteva pahare de rachiu, astfel încât să îi spună în sfârşit cineva soţiei lui că în acea casetă erau rubine. Nu se va schimba nimic nici cu rochia de duminică, miercuri seara ea va fi pusă
înapoi în dulap şi va mai urma un bocet-două. Dar s-a terminat cu sinuciderea.
— A meritat povestea cu ceasornicarul, a spus domnul Micu, m-aş fi scutit de multe dacă aş fi ajuns la ideea asta mai devreme.
La scurt timp după ce m-am mutat în blocul-turn, am văzut-o pe doamna Micu sprijinită de perete în spatele intrării în scară. Era în ciorapi şi într-un capot încheiat până la ultimul nasture. Pe obraji îi strălucea un fel de puf, în jurul bărbiei o blană albă tocită şi de-a lungul buzelor o mustaţă rară, ondulată în sus în dreptul fiecărei nări. Doamna Micu îşi sugea degetul arătător şi îşi dădea cu scuipat în jurul ochilor, aşa cum se spală pisicile. M-am dus la lift. Fără să se
mişte din locul ei, a strigat:
— Domnişoară!
Mi-a arătat un ciob de sticlă roşu.
— Ai mai văzut vreodată un rubin atât de mare?
— Niciodată, i-am răspuns.
— Ăsta ar fi bun pentru regina Angliei, cred că ar trebui să i-l trimit, ce zici?
— Şi dacă va fi furat la poştă?
— Da, ai dreptate, a răspuns şi l-a băgat în capot.
Trebuie să fi aflat ceva de observaţiile scrise de domnul Micu. Mult înainte ca soţul ei să mi se confeseze, când m-am întors din oraş am găsit-o la intrarea în scară purtând un prosop de bucătărie în loc de eşarfă. Mi s-a pus în drum şi mi-a spus:
— Mai întâi ai plecat tu, apoi Paul. Dar s-a întors doar Paul.
— Dar sunt acum aici, am răspuns eu.
— După el, a spus ea, iar la mine Radu a venit cu trei kile şi zece, apoi Emil cu trei kile şi cincisprezece. Pe Mara am lăsat-o, soţul meu n-a vrut ca ea să vină.
Apoi a venit iarăşi Emil, de două ori nu merge, dar pe atunci erau posibili gemenii rupţi.
Ea nu mai ştia ce e ăla prosop de bucătărie şi ce e o eşarfă. Greutatea copiilor ei o spunea însă asemenea bunicului meu care ştia exact măsurile cărămizilor de chirpici din lagăr.
Pe jumătate din răutate, pentru că scria pe hârtie plecările şi venirile mele şi cine ştie mai ce, dar pe jumătate şi ca mulţumire că mi se confesase, i-am cumpărat domnului Micu un caiet de matematică. Trebuia să devină nesigur pe el dacă ar fi urmat să-şi scrie rezultatele observaţiilor sale pe un cadou de la mine. Trebuia să îl paralizez într-un mod politicos pentru că cearta n-ar fi ajutat oricum la nimic. Nu era zi de miercuri, aşa ca am sunat la uşă, iar domnul Micu a
deschis având în mână o franzelă mâncată pe jumătate. A scuturat din cap.
— Mult prea mare.
— N-am ştiut.
— Ale mele sunt mici şi mai groase.
— Dar scrieţi o dată şi într-unul mai mare, i-am spus eu.
— Trebuie să încapă în buzunarul de la haină, a spus el, nu, nu.
De atunci scriu eu în caietul de matematică ce îmi spune Albu când îmi sărută mâna sau câte pietre în pavaj, scânduri în gard, stâlpi de telegraf sau ferestre sunt de colo până colo. Nu scriu cu plăcere pentru că ce scrii poate fi găsit, dar trebuie. Deseori aceleaşi lucruri din acelaşi loc îşi schimbă numărul de azi pe mâine. Ţi se pare că totul rămâne aşa cum a fost, dar nu şi atunci când numeri.
(Copyright Herta Müller, Astăzi mai bine nu m-aş fi întalnit cu mine însami
Traducere de Corina Bernic, Humanitas Fiction 2014)
Opera literară a Hertei Müller se traduce în peste 45 de limbi.
Herta Müller s-a născut la 17 august 1953 în satul Niţchidorf din Banatul şvăbesc. A studiat germana şi româna la Universitatea din Timişoara, lucrând apoi ca traducătoare într-o fabrică şi ca profesoară. A intrat în vizorul Securităţii şi a început să fie persecutată după refuzul ei de colaborare şi în urma prieteniei cu membrii societăţii Aktionsgruppe Banat. În 1982 debutează cu volumul de povestiri Ţinuturile joase (Niederungen, Kriterion; Humanitas Fiction, 2012), masiv cenzurat, care va apărea în 1984 şi în RFG. Din 1985 operele Hertei Müller au fost interzise în România. Presiunile tot mai puternice din partea Securităţii au forţat-o să emigreze în Germania în 1987, iar de atunci trăieşte la Berlin. Publică romane: Omul este un mare fazan pe lume (Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt, 1986; Humanitas Fiction, 2011), Călătorie într-un picior (Reisende auf einem Bein,1989; Humanitas Fiction, 2010), Încă de pe atunci vulpea era vânătorul (Der Fuchs war damals schon der Jäger, 1992; Humanitas Fiction, 2009), Herztier (Animalul inimii, 1994), Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi (Heute wär ich mir lieber nicht begegnet, 1997), Leagănul respiraţiei (Atemschaukel, 2009; Humanitas Fiction, 2010); volume de eseuri, între care Hunger und Seide (Foame şi mătase, 1995), Der König verneigt sich und tötet (Regele se înclină şi ucide, 2003) şi Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică (Immer derselbe Schnee und immer derselbe Onkel, 2011; Humanitas Fiction, 2011), memoriile Mein Vaterland war ein Apfelkern (Patria mea era un sâmbure de măr, 2014), volume de povestiri, precum şi volume de poeme-colaj. Este laureată a numeroase premii importante, printre care Premiul Kleist (1994), Premiul european pentru literatură Aristeion (1995), Premiul IMPAC Dublin (1998), Premiul pentru literatură al Fundaţiei Konrad Adenauer (2004). Academia Suedeză îi atribuie în 2009 Premiul Nobel pentru literatură.
„Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul ei concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi.“
Motivaţia juriului Nobel 2009
În seria de autor „Herta Müller“ au apărut:
Leagănul respiraţiei
Încă de pe atunci vulpea era vânătorul
Călătorie într-un picior
Omul este un mare fazan pe lume
Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică
Ţinuturile joase
Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi
Se încarcă comentariile...
