minaret şi a ţinut să-şi îngroape aici şi inima ei, care a bătut inspirat pentru România întreagă.

A mai fost însă cineva care s-a dăruit Balcicului şi care a pus chiar temeliile legendei Balcicului. Acesta a fost ales de Regină să-i fie orăşelului celebru azi – primar. E vorba de Octavian Moşescu, ultimul preşedinte al Societăţii studenţilor români de la Viena, România Jună, fiu al Râmnicului Sărat, Octavian Moşescu, cel care s-a căsătorit cu fata unor ţărani din Bacic, împotriva voinţei acestora, şi şi-a botezat  fiica dându-i numele chiar Balcica, aceasta devenind apoi o frumoasă doamnă a Bucureştilor, profesoară la Institutul de Arte din capitala noastră, căsătorită, la rândul ei,  cu un cărturar gorjean, Constantin Măciucă, anglist, shakespearolog, unul dintre cei mai avizaţi directori ai Direcţiei teatrelor din Ministerul Culturii de până în 1990, doamna Balcica Măciucă.

De câte ori veneam la Balcic, „furam”, eu sau soţia mea, o rodie din grădina casei primarului Octavian Moşescu, unde se află azi cafenea „7 pipe“, ţinută de doi bătrânei din portul Varna. „Furam” această rodie, abia părguită, ca să o i-o ducem la Bucureşti doamnei Balcica Măciucă, singura femeie de pe lume botezată cu numele oraşului natal. Şi în toamna aceasta, la 1 septembrie, după-amiaza, soţia mea a „furat” o rodie din casa primarului. Din păcate, când am ajuns la Bucureşti, am aflat că doamna Balcica abia intrase în eternitate. Fiica ei şi a domnului Constantin Măciucă – poeta şi scriitoarea de teatru şi pictoriţa Oana Maria, căsătorită cu fiul savantului Nicolae Cajal şi stabilită în Canada, tocmai scosese de sub teascuri reeditarea cărţii de poeme a mamei sale intitulată „De dorul Balcicului“ şi, de asemenea,  o antologie îngrijită de dânsa, cuprinzând paginile din cele 4 volume de amintiri tipărite de Octavian Moşescu în anii '70, antologie intitulată Restituiri boeme“.

Ei bine, acesta este cartea frumoasă în întâmpinarea căreia scriu rândurile tabletei de azi, în care cititorii îndrăgostiţi de portretistica memorialistică vor afla o fericită sursă şi de informaţie pitorească atât de colorată şi de emoţionantă nostalgie privind lumea scrisului – poeţi şi prozatori şi dramaturgi, lumea artelor plastice, pictori, sculptori, graficieni – toţi plini de har, cu o biografie plină de culoare şi de parfumuri boeme.

Domnul Octavian Moşescu, despre care se poate spune cu tot temeiul că a fost Boierul spiritual al Balcicului dintre cele două războaie, al Balcicului Reginei Maria, se dovedeşte pentru cititorul de azi şi un scriitor plin de har cu o vocaţie a evocării cuceritoare şi sentimentală până la lacrimi, încât îi vedem aievea şi pe Ion Pilat, şi pe Ionel Teodoreanu, şi pe Ion Barbu, şi pe Camil Petrescu, şi pe Mateiu Caragiale, şi pe Sadoveanu, şi pe Cincinat Pavelescu, după cum ne vor rămâne în amintire marii pictori Steriadi, Palady, Ciucurencu, Lucian Grigorescu, Tonitza, precum şi marii colecţionari începând cu Zambaccian; nu mai vorbesc de actori, de sculptori, de muzicieni, de critici şi de istorici de artă, un florilegiu de sărbătoare.

O carte rară, o carte fermecătoare, o carte care se adresează deopotrivă cu acelaşi succes galopant şi octogenarilor şi adolescenţilor şi cititorilor avizaţi şi celor care iau contact prima dată cu universul artistic, atât de bogat, sufocant de bogat, dintre cele două Războaie Mondiale

O carte cu adevărat de excepţie, îngrijită de Oana Maria Cajal cu un devotament filial şi intelectual admirabil şi tipărită în condiţii deosebite de Editura Tracus Arte.

Dorind să vă conving, reproduc aici portretul făcut de Octavian Moşescu poetului George Bacovia:

Poetul George Bacovia la Râmnicu Sărat

În toamna târzie a anului 1924 s-a oprit la Râmnicu Sărat poetul G.Bacovia. Părea nerăbdător să afle ştiri cu privire la reapariţia volumului Plumb încredinţat Tipografiei Poporului din localitate, din iniţiativa prietenului şi fostului coleg Grigore Tăbăcaru, a concetăţeanului N.Cristoveanu, cu concursul material al omului de cultură Matei Elian. Poeziile se aflau în spalturi, gata pentru ultima corectură.

Vestea sosirii, pe neaşteptate, a poetului care trecuse pe la tipografie fără să indice o adresă, ne-a uimit. L-am căutat prin cele câteva restaurante, dar l-am găsit târziu, în grădina publică, pe o bancă, sub un platan devastat de vânturile sfârşitului de toamnă.

Atunci l-am cunoscut. Absent la toate din jur. Înfrigurat, într-un pardesiu negru, plăpând şi uscat, cu umerii ieşiţi în faţă, cu mâinile lăsate pe genunchi. Privindu-i ochii de un albastru bizar – singurul albastru în amiaza acea înnourată – ne-a părut ca un pustnic rătăcit printre oameni.

La insistenţele lui Matei Elian, primi cu greu să fie oaspete în casa din strada M.Eminescu, unde soţia amfitrionului – suflet deschis şi primitor – a destrămat norii de tristeţe care pătrunseseră odată cu Bacovia.

La o cană de vin fiert în mirodenii orientale şi în faţa cărţilor rare, cu autografe de Victor Hugo, Emile Zola, Balzac, Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Rodenbach, Anatole France, oaspetele a ieşit din izolarea maladivă. Cercetă rafturile, înalte până în tavan, după care se aşeză la birou, să cerceteze spalturile sosite de la editură.

Vinul de Răduceşti l-a dispus întrucâtva pe poet, care primi să citească, la rugămintea amfitrioanei, câteva poezii din volumul Scântei galbene, pregătit pentru tipar.

Odaia mea mă înspăimântă...

Aici n-ar sta nici o iubită,

Prin noapte, toamna despletită,

În mii de fluiere cântă.

Fără gesturi, fără un ton declamator, fără o grimasă, de o naturaleţe şi o simplitate dureroase, lectura curgea monoton, sfâşietor de monoton, în toamna rece care ne bătea cu ramurile negre ale glicinelor la ferestre:

Afară, o vreme de plumb

Şi vântul împrăştie ploaia,

Tomnatice frunze prin târg

Aleargă pe drumuri cu droaia

 

Un bolnav poet, atacat,

Aşteaptă tuşind pe la geamuri

O fată, prin gratii, plângând,

Se uită ca luna prin ramuri.

Bacovia – citindu-şi versurile – târa înaintea ochilor noştri realitatea crudă şi lugubră în care trăiam cu toţii, fără ca mulţi dintre noi s-o întrezărim ca el.

Nimic nu era fals. În birou ne apăsa o atmosferă sumbră, dezolantă, care se aşternea ca o pâclă pe sufletele noastre.

Când am ieşit din casă era noapte şi ultimele frunze cădeau în parc şi pe străzile pustii. Am încercat să-l conducem până la gară, dar ne-a refuzat categoric:

- Lăsaţi-mă singur... mă simt bine ştiind că nu vă pierdeţi vremea cu mine... E aşa de bine să rămân cu mine... numai cu mine...

Pierdut mă duc şi eu, cu braţele întinse

Plângând,

Şi fredonând,

Gândindu-mă la mine.

Ne-am întors de pe bulevard prin grădina publică. Toamna scârţâia prin copacii desfrunziţi, un vaiet se auzea departe, un croncănit negru de corbi trecea deasupra noastră, delir pretutindeni, încât am tresărit înfioraţi. Eram furaţi de peisajul halucinant bacovian, pe când poetul însângerat... era departe:

Singur, singur, singur.

Într-un han, departe –

Doarme şi hangiul,

Străzile-s deşarte,

Singur, singur, singur...

                                                                                    18 octombrie 1970