Tot weekendul, Facebook-ul a debordat de pseudoproiecte satirice pe tema anunţată, iar câteva sute de artişti au scris pe adresa Ministerului cerând publicarea unor clarificări. Care au venit luni, 9 ianuarie, împreună cu Normele metodologice, oferind două zile pentru depunerea dosarului şi şase pentru organizarea şi derularea proiectelor. Aşa că s-a lansat o petiţie, protestând contra timpului insuficient, iar situaţia a devenit imediat un scandal public şi de presă. Nu cred că foloseşte la mare lucru, dar poate că nici n-ar strica să privim lucrurile mai la rece (în acord cu vremea de afară) – nu de alta, dar măcar ca să ştim de ce Ziua Culturii Naţionale e un program din start condamnat la eşec.

Ziua Culturii Naţionale se sărbătoreşte din 2011, în urma unei legi (nr. 238/2010) adoptate de Parlamentul României păstorit de Roberta Anastase şi Mircea Geoană, pe vremea guvernării Boc (aşadar, legătura operată acum între acest eveniment şi politica PSD sau transformarea Ministerului Culturii în Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale e pur speculativă). La fel ca multe alte legi „simbolice“ date de Parlament, cea de faţă e vagă şi generalistă – spune că autorităţile centrale şi cele locale „sprijină material şi financiar organizarea de manifestări cultural-artistice şi de acţiuni social-culturale dedicate sărbătoririi acestei zile“, iar Ministerul Culturii va elabora un ghid anual al respectivelor manifestări, ceea ce (la ghid mă refer) Ministerul n-a făcut niciodată. Partea cu sprijinul material şi financiar e atât de cum-doreşte-căprioara, încât nimic nu obligă autoritatea centrală Ministerul Culturii să organizeze concurs de proiecte, iar până la ediţia din 2016 a Zilei Culturii nici n-a făcut-o (autorităţile locale cert n-o fac nici acum): finanţările s-au dat prin alocare directă. Motivul poate fi o complicaţie de legislaţie fiscală: conform legii finanţelor publice, n-ai voie să angajezi sume din buget înainte să le ai, adică pentru anul următor înainte de adoptarea bugetului de stat (mai exact, publicarea în Monitorul Oficial a Legii bugetului), care se produce la date impredictibile, cel mai devreme la jumătatea lui decembrie, timpul până pe 15 ianuarie fiind deci extrem de scurt. Iar dacă nu există un buget adoptat pentru anul viitor, trebuie să aştepţi 1 ianuarie, când, buget-nebuget, ai voie să cheltuieşti 1/12 lunar din bugetul din anul care s-a încheiat. În ambele cazuri, contractele nu pot fi semnate decât în anul în care se derulează proiectul, adică de pe 2 ianuarie încolo. Altfel spus, în cea mai optimistă dintre variante, nimeni nu poate avea, pe hârtie cel puţin, mai mult de 13 zile ca să-şi facă proiectul.

Legea bugetului de stat pentru anul 2013 a intrat în vigoare pe 25 februarie 2013. Legea bugetului de stat pe anul 2014 s-a publicat pe 19 decembrie 2013 (o zi de joi). Legea bugetului pentru anul 2015 s-a adoptat de către Parlament duminică, 21 decembrie 2014, şi s-a publicat în Monitorul oficial pe 29 decembrie 2014.

Pentru 2016, Legea bugetului a fost în vigoare începând cu 19 decembrie, iar Ministerul Culturii a lansat, în premieră, concurs de proiecte pentru Ziua Culturii Naţionale, cu depunere până pe 31 decembrie, anunţarea rezultatelor pe 8 ianuarie (o zi de vineri) şi semnarea contractelor, cel puţin unele, pe 13 ianuarie.

Oricum ar fi dat-o, ministrul Vulpescu risca să iasă prost

Ce s-a întâmplat anul ăsta? Întâi, nu s-a aprobat/adoptat bugetul de stat înainte de 1 ianuarie – deci zero posibilitate de a lansa concurs în decembrie. Pe urmă, s-a lălăit cu totul impredictibil numirea şi instalarea noului guvern, în aşa fel încât vechiul ministru avea posibilitatea legală să lanseze concursul pe 2-3-4, eventual 5 ianuarie, dar nu avea legitimitatea morală s-o facă, iar noul ministru avea legitimitatea, dar nu şi posibilitatea legală. Aşa se face că anunţul – de concurs – a fost dat vineri, 6 ianuarie 2017, prima zi în care Ionuţ Vulpescu a avut drept deplin de semnătură (5 fiind ziua de predare-primire, uşor ambiguă).

Oricum ar fi dat-o, ministrul Vulpescu risca să iasă prost – dacă, având în vedere timpul scurt, aloca direct finanţare unor proiecte, ar fi fost acuzat de lipsă de transparenţă şi practici clientelare; dacă, aşa cum a făcut-o, scotea finanţările la concurs, era (şi a şi fost) acuzat de bătaie de joc, de vreme ce le cere operatorilor culturali să scrie proiecte, să fie evaluaţi, să semneze contractele şi să deruleze şi proiectele în fix nouă zile. În plus, risca asta, din principiu, şi din cauză că e un ministru PSD, partid din start bănuit de rele intenţii, indiferent de motiv – deşi, obiectiv vorbind, nu este absolut vina nimănui că nu s-a făcut concurs până pe 6 ianuarie.

Iar în faţa asaltului mediului cultural, Ministerul a lansat tot felul de explicaţii care i-au făcut mai mult rău decât bine.

Li s-a spus celor peste 300 de oameni care au trimis mailuri cu cereri de explicaţii privind procedura că anunţul a fost lansat vineri fără documentele de concurs pentru ca operatorii culturali să nu piardă trei zile de elaborare a proiectelor. Dar documentaţia de concurs publicată în final e aceeaşi de anul trecut, trebuiau doar nişte date schimbate, iar sugestia că oamenii de cultură trebuie să lucreze în weekend (când administraţia centrală a culturii nu munceşte la avizarea şi aprobarea respectivei documentaţii) e ultragiantă.

Li s-a spus celor interesaţi că proiectele pentru Ziua Culturii Naţionale se pot depune tot anul, chiar dacă nu există criterii de selecţie (şi, adaug eu, un buget alocat – din motivele de mai sus): ei bine, nu se poate, de vreme ce pe însuşi site-ul Ministerului Culturii scrie că „Finanţarea proiectelor culturale organizate cu prilejul Zilei Culturii Naţionale (15 ianuarie) se lansează anual, pe bază de ordin de ministru“ (prin urmare, ca să poţi depune proiecte, trebuie să existe un ordin de ministru şi o procedură de finanţare aprobată). Proiectele pentru Ziua Culturii Naţionale n-au nici o legătură cu proiectele prioritare (unde „Normele metodologice pentru derularea acestui tip de finanţare se aprobă anual, la începutul fiecărui an calendaristic, prin ordin al ministrului“ şi de aceea proiectele se pot depune tot anul, la fel cum se întâmplă cu nevoile culturale de urgenţă, nici unele, nici altele neputând fi depuse anul ăsta pentru următorul, deşi cele dintâi sunt multianuale).

Soluţia, însă, era simplă: adevărul. Adevărul că e o situaţie generată de legislaţia fiscală ineptă (pentru astfel de programe nu există un cadru de finanţare multianuală, care s-ar putea face, dar unii decidenţi economici nu vor), că ea se repetă şi se va repeta atâta vreme cât nu există multianualitate (aspect care nu depinde de ministru, dar pe care el îl poate influenţa pe termen lung) şi că pur şi simplu procesul de schimbare a conducerii Ministerului a creat blocaje în lansarea concursului cu tot cu procedura de concurs aferentă, în ciuda faptului că Ministerul şi-a dorit o modalitate de selecţie şi finanţare transparentă. Ceea ce ar fi pus bazele unei relaţii funcţionale cu un mediu cultural tot mai reactiv.

E atât de simplu...