În competiţia principală a Festivalului de pe Croazetă am văzut anul ăsta „Luna lui Jupiter” („Jupiter’s Moon” / „Jupiter holdja”), al cineastului maghiar Kornél Mundruczó, iar primul film prezentat, în premieră mondială, în competiţia lungmetrajelor a Festivalului din capitala Bosniei şi Herţegovinei, ajuns la a 23-a ediţie, a fost „Sămânţă” („Grain”) de Semih Kaplanoğlu. Sunt două filme care se străduiesc să fie deopotrivă „de gen” şi „de autor” (adică pe placul selecţionerilor marilor festivaluri) şi care au drept protagonist un sceptic ce evadează de sub domnia raţiunii (e vorba de un medic chirurg la Mundruczó şi de un biolog genetician la Kaplanoğlu), ajungând să creadă într-un miracol, două filme care abordează totodată, în subsidiar, delicatul subiect al refugiaţilor.

Cineastul turc revine în cinematografe la şapte ani după ce filmul său „Miere” („Honey” / „Bal”) – ce încheia o trilogie, cu mare impact festivalier, începută în 2007 cu „Ou” („Egg” / „Yumurta”) şi continuată în 2008 cu „Lapte” („Milk” / „Süt”) – câştigase Ursul de Aur la Berlin, aşa că aşteptările publicului avizat de la primul film al lui Kaplanoğlu vorbit în engleză şi cu o distribuţie internaţională erau uriaşe. Din nefericire, nu cred că mulţi critici şi-au păstrat entuziasmul după ce au văzut „Sămânţă”, o coproducţie Turcia-Germania-Franţa-Suedia-Qatar cu un buget considerabil (printre altele, s-a filmat în Anatolia, Köln şi Detroit).

De la bun început, e clar că filmul (alb-negru, după un alt trend festivalier) e menit să-i impresioneze pe cinefili. Şi o poate face repede, mai ales prin cadrele-secvenţă căutate, cu mizanscene atent construite şi controlate, implicând zeci de actori şi figuranţi. Totuşi, pe măsură ce filmul şi naraţiunea înaintează liniar, în ritm de melc, către un deznodământ voit revelator, iar simbolistica religioasă, frizând un misticism ridicol şi amintind uneori de un filmele româneşti „cu pretenţii” ale anilor ’90, devine tot mai pregnantă, impresia de déja-vu şi convingerea că regizorul-coscenarist nu are nimic interesant de spus rivalizează cu plictiseala tot mai accentuată.

În universul ficţional, ne aflăm într-un viitor nedefinit, iar protagonistul, profesorul Erol Erin (interpretat de apreciatul actor german Jean-Marc Barr) trăieşte într-un oraş protejat de imigranţii multietnici prin ziduri magnetice invizibile şi lucrează pentru o corporaţie, sugestiv numită „Novus Vita”, care încearcă să descopere „sămânţa perfectă”; aceasta ar putea soluţiona criza genetică ce a lovit iremediabil plantaţiile agricole asigurând supravieţuirea celor aleşi. Erol aude de Cemil Akman (Ermin Bravo, actor originar din Sarajevo), un confrate strălucit, care fusese îndepărtat din lumea ştiinţifică din pricina tezei sale despre teoria haosului genetic şi misterioasa „particulă M”, iar apoi dispăruse în „ţinuturile moarte” de dincolo de zidurile ucigaşe. Pentru a găsi sămânţa ce ar putea salva umanitatea, eroul nostru pleacă pe urmele geniului exilat, însoţit de un om al locului, Andrei (rusul Grigori Dobrigin).

Nu în ultimul rând, trebuie salutată prezenţa în distribuţie a româncei Cristina Flutur (al patrulea nume de actor de pe generic). Ea o interpretează pe Alice, „călăuza” care îi ajută pe Erol şi Andrei să iasă din „Zona” intens securizată (trimiterile la Tarkovski sunt evidente), pentru ca apoi să se transforme într-una dintre ispitele din drumul spre revelaţie al protagonistului – un rol de mică amploare, dar important pentru dezvoltarea naraţiunii. La cinci ani după rolul care a lansat-o (Alina din „După dealuri” de Cristian Mungiu), aducându-i şi un premiu la Cannes (împărţit cu partenera sa, Cosmina Stratan), Flutur se achită cu brio de noua şansă de a juca într-un lungmetraj destinat circuitului festivalier, dar nu are cum să salveze un film compromis încă din concept.