Noul film al britanicului Joe Wright, regizor renumit pentru rafinamentul adaptărilor sale cinematografice, poate contraria la prima vedere prin subiect: de ce (încă) un film despre Winston Churchill, premierul Regatului Unit în timpul celui de-al doilea război mondial, şi, la urma urmei, de ce încă un film despre acest război, care, la peste 70 de ani de la încheiere, nu încetează să ne bântuie, pe Europa Occidentală şi SUA mai ales? De ce nu un film despre generalul francez De Gaulle (despre care nu-mi amintesc vreun titlu bun), care are o poveste (cel puţin) la fel de interesantă şi spectaculoasă în timpul războiului (dar a cărui activitate ulterioară de preşedinte al Republicii Franceze i-a atras pe vecie duşmănia stângii intelectuale, ca şi în cazul generalului american Eisenhower)?

C-un „Dunkirk“ toţi suntem datori

Să nu uităm, însă, că Churchill a fost declarat (de popor, da?), la concursul TV „Mari britanici“ de acum ceva vreme, cel mai mare englez al tuturor timpurilor: „buldogul“ conservator continuă să-i fascineze pe insulari, atât ca om, cât şi în calitate de câştigător al celei mai mari conflagraţii din istorie (asta pentru ei, pentru că, pentru noi, abandonarea cinică a ţărilor din Est puterii Sovietelor, pentru care Churchill e principalul responsabil, a fost mai degrabă un blestem). Filmul nu este propriu-zis despre WWII, ci despre momentul de început (pentru britanici) al acestuia, acea „darkest hour“ la care se referă titlul, de conştientizare a iminenţei şi amplorii pericolului nazist, a „despicării apelor“ între pacifismul împăciuitorist (fostul premier Neville Chamberlain, ministrul de externe Lord Halifax) şi combativitatea cu aspiraţii eroice (proaspătul premier Churchill, şeful cabinetului de război Sir Anthony Eden).

Premierul-minune ţine piept unui parlament întreg

„Darkest Hour. Ziua decisivă“ trebuie văzut în paralel cu „Dunkirk“ al lui Christopher Nolan de anul trecut căruia îi este pandant, pentru că într-adevăr acea retragere supraomenească de pe plajele franceze (datorată ideii nebuneşti a premierului de a pune la treabă micile ambarcaţiuni individuale) a fost momentul decisiv, care-a-nclinat balanţa în favoarea eroismului genetic al Albionului. La Nolan aveam o poezie nestăvilită a dezastrului istoric, dar şi a momentelor de eroism, la Wright (care exilează Dunkerque-ul propriu-zis off, „în afara cadrului“), un „meseriaş“, avem (doar) rafinament regizoral, într-o poveste altfel spusă destul de plat. Filmul acesta vine însă, pentru Wright, din altă parte: din traveling-ul de vreun sfert de oră din „Atonement“ (2007), care reda rătăcirile lui Robbie Turner (James McAvoy) pe plaja din Dunkerque, în mijlocul dezastrului, probabil cea mai bună secvenţă din filmografia regizorului.

Oldman face rolul vieţii

În acelaşi timp are loc discursul eroic şi mobilizator din Parlament al lui Churchill („We will fight“), prin care – cum chiar adversarul său Chamberlain recunoaşte – „a mobilizat la luptă cuvintele limbii engleze“, iar din acel moment... alea jacta est. Nu are rost să discutăm despre interpretarea excepţională a lui Gary Oldman (probabil, în rolul nu al vieţii, dar măcar al carierei sale târzii): prin machiaj şi joc actoricesc, Oldman chiar este Churchill, într-un veritabil tur de forţă cu şanse la Oscar. Pe un sistem aplicat şi în alte pelicule (de exemplu, „Untergang“, despre ultimele zile ale adversarului britanicului, cancelarul-dictator german Hitler), mare parte din naraţiune este văzută prin ochii (şi sensibilitatea) unui personaj secundar, de data aceasta dactilografa personală a politicianului englez, Elizabeth Layton (Lily James). Figuri istorice defilează în interpretări, unele, memorabile: regele George (Ben Mendelsohn), Chamberlain (Ronald Pickup), Halifax (Stephen Dillane), Eden (Samuel West), preşedintele american Roosevelt (voce, David Strathairn).

Simţi însă în timpul vizionării şi unele (destule) probleme, care, e-adevărat, ţin mai ales de scenariu (Anthony McCarten, „The Theory of Everything“). Am fost educaţi să considerăm că pacifismul este preferabil întotdeauna confruntării („Give Peace A Chance“), iar personajul principal al acestui film răstoarnă cu totul ceea ce credeam. E-adevărat însă că Hitler, odată pornit (se uită că Regatul Unit a declarat primul război, după invadarea de către dictator a Poloniei), nu s-ar mai fi oprit şi i-ar fi îngenuncheat pe britanici. „Nu poţi să negociezi cu un tigru când ai capul în gura lui“, este fraza churchilliană cheie a filmului. Pe de altă parte, germanii, chiar dacă încăpuţi la acea vreme pe mâna unui dement (de ce s-a întâmplat aşa, este însă o discuţie nesfârşită), sunt totuşi fraţii noştri europeni, la fel de occidentali ca şi englezii şi francezii. A-i mai considera şi-acum inamici, la 70 de ani de la încheierea războiului, este cel puţin ciudat (să aibă legătură cu apropiatul Brexit?).

Unul din „marii bolnavi“ ai istoriei

În intimitate, Winston vorbeşte cu ură despre adversarul său, Hitler, pe care-l numeşte, cu morgă aristocratică, „un simplu caporal“ („buldogul“ era un erou al războiului cu burii, cel în care englezii au inventat o premieră a istoriei: lagărele de concentrare), ceea ce nu prea-i face cinste. Într-o secvenţă complet stupidă, prim-ministrul coboară din maşina oficială, călătoreşte pe cont propriu cu metroul şi ia pulsul străzii (mă rog, al unui vagon de metrou), care-l asigură că-i gata să lupte pentru „England“ (inclusiv un reprezentant al imigraţiei de culoare, care se dovedeşte singurul cunoscător „by heart“ al lui Shakespeare din metrou; mai veridic ar fi fost să fie ales un cetăţean originar din colonia principală a Imperiului, subcontinentul indian, dar McCarten a vrut cu orice preţ să fie actual). Lunga scenă lasă un gust amar şi reduce „Darkest Hour“ la un film de propagandă (pentru ce?).

Secretara Elizabeth Layton (Lily James), un fel de raisonneur al acţiunii

Altceva: se ştie că Churchill (65 de ani în 1940) a fost unul dintre „marii bolnavi“ ai istoriei, unul dintre „acei bolnavi care ne guvernează“, după o expresie celebră. Or, aici ne este prezentat ca un fel de supra-om care fumează trabucuri scumpe non-stop şi, de dimineaţa până seara (noaptea târziu), amestecă băuturile, evident la fel de scumpe. Chiar dacă individul a apucat 90 de ani, s-a speculat intens că acest „stil de viaţă“ i-a afectat serios judecata la Ialta şi la Potsdam. Am lăsat pentru la sfârşit lucrul cel mai bun: românul poate să vadă în acest film cum funcţionează cu adevărat o democraţie parlamentară.

Diferenţa dintre democraţie parlamentară şi „dictatură parlamentară“

Chiar într-un moment de criză majoră, liderul guvernului nu poate să facă nimic de capul său, ci trebuie să câştige sufragiile majorităţii parlamentare (ceea ce detestatul, de colegi, Churchill şi face). Am mai spus-o, „maşina de vot“ care-a devenit Parlamentul ca rezultat al recentelor alegeri a transformat România într-o „dictatură parlamentară“. Este instructiv şi faptul că, mai târziu, în timpul războiului, premierul Churchill cerea organelor de ordine să-i găsească un delict civil liderului fascist Oswald Mosley, pentru a-l putea aresta (ca măsură de siguranţă, pentru o ţară aflată în război), pentru că nu-l putea întemniţa pur şi simplu pentru opiniile politice, fie ele contrarii politicii sale şi a Regatului Unit aflat în război.

Info

Darkest Hour. Ziua decisivă (Marea Britanie, 2017)
Regia: Joe Wright
Cu: Gary Oldman, Lily James, Kristin Scott Thomas

3 stele

Citeşte şi:
„Inamicul e aproape“ – cronica la filmul „Dunkirk“ (2017) al lui Christopher Nolan

PORTRET DE REGIZOR

Joe Wright – la fel de rafinat ca insula căreia-i aparţine


Regizorul britanic Joe Wright este în cea mai mare măsură reprezentativ nu numai pentru cinematograful insular contemporan, ci şi pentru anumite trăsături pe care le considerăm în general caracteristice acestei insule de la marginea Europei („Canalul este şanţul nostru de apărare“, spune un personaj din „Darkest Hour“), şi mai ales englezilor, dintre cei care-o locuiesc: rafinament, eleganţă, stil, în general un anumit aer aristocratic, chiar dacă produsele sunt „muncitoreşti“ sau de cultură pop (vezi cazul unor formaţii precum Beatles sau The Who, sau al cinemaului social englez, de tip Leigh). Este şi firesc să fie aşa: Wright este nu numai britanic sau englez, ci şi londonez get-beget, născut în metropola europeană la data de 30 noiembrie 1971.

Are două febleţi: Keira Knightley şi Saoirse Ronan

O altă caracteristică a cinemaului lui Joe Wright este că preferă adaptările după opere literare, mai mult sau mai puţin clasice, pe care le execută cu rafinament. Filme ca „Mândrie şi prejudecată“ (2005), „Atonement“ (2007, după Ian McEwan), „Anna Karenina“ (2012), „Pan“ (2015, după Barrie) stau mărturie. Wright a fost de când se ştie interesat de artă, mai ales de pictură. În copilărie şi adolescenţă făcea filme cu camera sa Super 8 şi-şi petrecea serile jucând teatru la un club de dramă. Şi-a început cariera lucrând la teatrul de păpuşi ţinut de părinţii săi, dar tânărul actor va alege până la urmă definitiv regia.

După câteva scurtmetraje şi „ucenicia“ în seriale TV (2000-2003), dă lovitura cu debutul din 2005, o ecranizare proaspătă după Jane Austen, „Mândrie şi prejudecată“, în care străluceşte cea care va deveni actriţa sa fetiş, Keira Knightley, alături de Matthew Macfadyen (Mr. Darcy); în film debutează şi Carey Mulligan, iar Rosamund Pike se află la una dintre primele apariţii pe ecran, ambele în rolurile unora dintre surorile Bennet. Următorul film, ecranizarea „Atonement“ / „Remuşcare“ (2007), tot cu Keira Knightley (partener al său fiind excelentul James McAvoy), îl consacră ca pe un regizor important, statut pe care şi-l va consolida cu următoarele filme.

Aici o lansează, în rolul tinerei Briony Tallis, pe newyorkeza Saoirse Ronan (13 ani, ca şi personajul), pe care o va distribui şi-n rolul titular din următorul său film, thriller-ul „Hanna“ (2011). O foloseşte pentru a treia oară pe Keira Knightley, în rolul titular din ecranizarea tolstoiană „Anna Karenina“ (2012). Structura neconvenţională, de teatru-în-film, a acestei pelicule (scenariu: marele dramaturg Tom Stoppard) nu prea a fost înghiţită de public, prin urmare continuă cu un cinema mai mainstream, prin „Pan“ (2015) şi actualul „Darkest Hour“ (2017).

Top 5 filme importante

1. Atonement / Remuşcare (Marea Britanie-Franţa-SUA, 2007)
2. Mândrie şi prejudecată (Marea Britanie-Franţa-SUA, 2005)
3. Anna Karenina (Marea Britanie, 2012)
4. Hanna (SUA-Marea Britanie-Germania, 2011)
5. Darkest Hour. Ziua decisivă (Marea Britanie, 2017)

Citeşte şi: „Dezonorata“ – cronica la filmul „Anna Karenina“ (2012) al lui Joe Wright