Un Festival cum nu s-a mai pomenit
0
Bine aţi venit la o ediţie cu totul specială a Festivalului Enescu! Sărbătoarea, dar şi drama definesc ediţia de anul acesta.
Enescu 2021 este o dublă aniversare. O dată pentru că este a 25-a ediţie. Dar în 2021 aniversăm şi 140 de ani de la naşterea lui George Enescu, patronul spiritual al Festivalului, genius loci, în toate ipostazele sale de compozitor, interpret, pedagog şi antreprenor cultural. Tot 140 de ani aniversează şi Béla Bartók, compozitorul maghiar născut la Sânnicolau Mare, ajuns la o faimă comparabilă cu a lui Enescu, căruia îi datorăm culegerea de folclor românesc nu doar din Ardeal, ci şi din Moldova şi Muntenia, pe care l-a înregistrat şi l-a simfonizat. Din acest unghi, ediţia din 2021 a Festivalului ar fi trebuit să fie un superlativ din toate punctele de vedere, începând cu organizarea, numărul de invitaţi şi de concerte, programul artistic şi terminând cu mediatizarea.
Toate istoriile despre Festival încep cu 1958, cu Sviatoslav Richter, cu revenirea lui Claudio Arrau la Ateneu după multe concerte în interbelic, cu David Oistrakh şi Yehudi Menuhin încercând să fisureze Cortina de Fier cu Dublul concert al lui Bach, cu primul Œdipe din România. Pentru aproape o lună, disperarea cotidiană a comunizării brutale făcea loc speranţei revenirii la normalitate, măcar în viaţa culturală.
Nu ştim nici astăzi cu precizie care au fost resorturile politice ale deciziei de a crea un Festival Enescu. E destul de limpede că muzicienii nu aveau un mare cuvânt de spus în 1958, având în vedere că epurările politice nu cruţaseră nici breasla lor, iar iniţiativele ideologice la nivelul României erau încă sugerate, dacă nu chiar ordonate din URSS. După primii zece ani de comunism în Europa de Est, dominaţi de îngrozitoare abuzuri asupra drepturilor omului, şi la nici doi ani de la Revoluţia anticomunistă de la Budapesta, propaganda clasică era insuficientă. În 1958, la Moscova este înfiinţat Concursul Ceaikovski, devenit în timp una dintre cele mai puternice competiţii muzicale din lume. Concomitent şi deloc întâmplător, la Bucureşti apar Festivalul şi Concursul Enescu.
Când ediţia din 2019 se încheia cu Simfonia nr. 1 de Ceaikovski cântată de legendara orchestră Concertgebouw Amsterdam, nimeni nu-şi putea imagina că peste nici jumătate de an o pandemie va schimba lumea, paralizând artele spectacolului, doborând nu puţini muzicieni. Din fericire, Festivalul a continuat, transmiţând un mesaj de încredere şi de speranţă nu doar spectatorilor, ci şi artiştilor care au onorat invitaţia de a cânta la Bucureşti. Au fost anulări, schimbări, comprimări. Nopţile baroc de la Ateneu au dispărut, muzica veche găsindu-şi locul lângă marile orchestre şi concertele de după-amiază. Aşa cum arată acum programul, Bienala Enescu rămâne în continuare la un nivel de excelenţă artistică neegalat de nicio altă instituţie culturală din România. La 63 de ani distanţă de prima ediţie şi, la fel ca atunci, în 1958, pentru o lună întreagă, dezolarea pandemiei face loc speranţei revenirii la normalitate, măcar în viaţa culturală. Cea mai mare parte a artiştilor invitaţi la această ediţie revin la Bucureşti: Mullova, Hahn, Pires, Jurowski, Badea, Măcelaru şi mulţi alţii. Îi vom aştepta, poate, tot aşa cum îl aşteptau bunicii noştri pe Claudio Arrau.
După COVID nu ştim dacă lumea va mai fi la fel. Nici dacă artele spectacolului vor rămâne neschimbate. Dar putem spune cu destulă siguranţă că Festivalul Enescu nu va mai fi acelaşi. Vladimir Jurowski îşi încheie mandatul de director artistic, deoarece, odată ce a preluat Opera de Stat din München, pur şi simplu nu va mai avea timp să se ocupe şi de bienală. Surse din anturajul Festivalului spun că dl Mihai Constantinescu urmează să se retragă şi el, după 30 de ani. Nu există niciun plan de succesiune. Nu ştim nici măcar dacă Artexim va rămâne organizatorul festivalului. Vom mai avea, oare, în această toamnă, măcar o sugestie a programului pentru 2023?
Dar până atunci, veniţi la Festivalul acesta, din 2021. E ultimul în formatul pe care l-am cunoscut până acum şi pe care l-am iubit, l-am criticat – pentru că nu se poate altfel, îi cerţi doar pe cei pe care-i iubeşti –, l-am păstrat în minte şi în inimă.
Articol realizat cu sprijinul Raiffeisen Bank
Se încarcă comentariile...
