Sindromul „Tezele din iulie“ loveşte din nou. De data asta, la Ateneul Român

Ateneul Român (1944)

Îndepărtarea managaerului Filarmonicii, după un an 2018 în care Ateneul a găzduit o serie de concerte de o calitate comparabilă cu cele programate în Festivalul Enescu arată că fantoma „Tezelor din Iulie” ale lui Nicolae Ceauşescu bântuie şi astăzi Ministerul Culturii, la 30 de ani de la căderea comunismului.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Pentru cei care sunt prea tineri ca să fi fost martori şi pentru cei care nu ştiu, pur şi simplu.

După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, România a cunoscut o scurtă perioadă de liberalizare culturală: cinematografele au început să ruleze filme americane, franţuzeşti şi italiene, în teatru au apărut producţii tot mai moderne semnate de tineri (la acea vreme) precum Liviu Ciulei sau Lucian Pintilie, literatura publicată nu mai era doar despre colectivizare, poezia ideologică făcuse un pas înapoi, iar arta modernă a încetat să mai fie un subiect tabu. Sigur, eram departe încă de ceea ce se întâmpla în ţările democratice, dar lucrurile se aşezau pe un drum în direcţia bună, un drum ce părea fără sfârşit. A durat câţiva ani, pentru că, în Iulie 1971, Nicolae Ceauşescu va ordona întoarcerea la proletcultism şi subsecvent la naţionalism, printr-un discurs transpus apoi în legi şi regulamente, ce va căpăta  denumirea de tristă faimă de „Tezele din Iulie”.

În 1973, ca efect direct al acestor teze, după numai trei spectacole, piesa de teatru Revizorul de Gogol, în regia lui Lucian Pintilie, este interzisă. România devenise punctul de pornire al unui exod artistic. O părăsesc regizori (Ciulei, Pintilie, Şerban), cântăreţi de operă (Vasile Moldoveanu, Ileana Cotrubaş), balerini (Sergiu Ştefanski, Magdalena Popa), scriitori (prea mulţi pentru a putea fi înşiraţi aici).

După 1989

Unele arte n-au putut fi îngrădite, în primul rând cele care nu depindeau de finanţarea statului: literatura, artele plastice. Dar în ceea ce priveşte artele spectacolului, „Tezele din Iulie” au rămas aplicabile, pentru că puteau fi controlate prin ministerul culturii.

În Noiembrie 1993, regizorul Andrei Şerban demisionează de la conducerea Teatrului Naţional Bucureşti, după ce modernizase repertoriul, montase piese de teatru care erau revoluţionare pentru acea vreme (Trilogia Antică) şi teatrul începuse să facă turnee internaţionale. Motivul? Presiunile pentru întoarcerea la vechiul model de a face teatru, argumentat cu tot felul de declaraţii naţionalist-obtuze ale actorilor care au pus presiune pe ministerul culturii, astfel încât alungarea marelui regizor devenise iminentă.

În Mai 2015, regizorul Răzvan Ioan Dincă este suspendat din funcţia de director al Operei Naţionale Bucureşti, după ce, timp de câţiva ani, la Bucureşti au fost invitate o serie de nume mari ale regiei de operă din lume (Graham Vick, Stephen Barlow, Paul Curran, Vera Nemirova, John Fulljames, Valentina Carrasco). Pus sub acuzare, a fost achitat definitv la sfârşitul lui 2018, însă suspendarea l-a împiedicat să-şi ducă la bun sfârşit mandatul.

În Aprilie 2016, Johan Kobborg şi Alina Cojocaru, doi celebri balerini la Royal Ballet şi English National Ballet sunt pur şi simplu expulzaţi de la Opera Naţională Bucureşti, cu participarea directă a ministrului culturii, după ce, timp de doi ani şi jumătate, compania de balet fusese într-o continuă ascensiune, prezentând coregrafii notorii de pe scena internaţională (Manon) şi plecând în turnee mondiale (New York).

Ce a urmat la Operă se ştie: producţiile moderne au fost abandonate, baletul s-a întors la coregrafiile naţionale de calitate scăzută.

Ce se întâmplă acum la Ateneu

Aprilie 2019:Directorul Andrei Dimitriu este pe punctul de a fi demis de la conducerea Filarmonicii în urma evaluării pentru activitatea din anul 2018. Exact anul în care Ateneul Român a atins un nivel al excelenţei artistice fără precedent în epoca postcomunistă.

Îmi aduc aminte foarte bine cum, în luna Decembrie 2017, presa culturală românească o felicita pe pianista Dana Ciocârlie după câştigarea unui important premiu discografic în Franţa pentru integrala lucrărilor pentru pian solo de Schumann. În Ianuarie, o ascultam la Ateneu, invitată să cânte Concertul pentru pian de Schumann, acompaniată de Orchestra Filarmonicii condusă de Christian Badea. Era începutul unui drum în direcţia corectă, spre valorile artei interpretative. În primăvară au venit Christian Zacharias şi Vasily Petrenko, într-o singură săptămână, ce săptămână! În Iunie, Andrei Ioniţă, un prinţ al violoncelului, cânta Şostakovici la Ateneu, iar stagiunea se încheia cu un fantastic concert care celebra centenarul Bernstein în preajma zilei Americii.

Ce a urmat? În timp ce ministerul culturii aprindea artificii pe muzica Rapsodiei lui Enescu, în cel mai vulgar mod imaginabil pentru Centenarul României, ministrul a fost demis, în Ianuarie, chiar de Ziua Culturii Naţionale.

Apoi, când acelaşi minister alături de primăria Bucureştiului nu mai pridideau cu risipirea banilor publici pe idei dintre cele mai lamentabile prin care muzica ar fi trebuit să sărbătorească Ziua Naţională, Filarmonica iniţia practic singurul proiect serios şi susţinut pentru cei 100 de ani ce au trecut de la 1 Decembrie 1918: o stagiune centenară.

Proiectul n-a obţinut niciodată finanţarea extrabugetară necesară pentru a aduce la Bucureşti artişti pe măsura evenimentului. Cu toate acestea, apelând la toate sursele de finanţare posibile, programul stagiunii centenare, într-o versiune mai restrânsă, n-a făcut nici un compromis faţă de excelenţă.

Christian Zacharias a revenit în Octombrie pentru a o deschide, cu Beethoven. Momentul cel mai incandescent a fost apoi în Noiembrie, când Christian Badea şi Mischa Maisky au electrizat Ateneul în Concertul pentru violoncelde Dvořák. Marea Unire şi-a găsit echivalentul muzical în oratoriul Creaţiunea de Haydn, apoi a fost Daniel Ciobanu scoţând scântei din clapele şi corzile pianului, apoi Katia Buniatishvili şi aşa a fost anul 2018. Un an în care la Ateneu au mai cântat şi Elisabeth Leonskaya şi Fazil Say, două personalităţi atât de contrastante prin modul în care înţeleg arta pianului, dar la fel de mari artişti. Am văzul şi auzit lumea uimită că aşa ceva se poate la Ateneu. Aşa a fost şi s-a putut.

Probabil că programul de conferinţe de la Ateneu n-a reţinut prea mult atenţia comisiei de evaluare a ministerului, deşi Ateneul Român a fost construit cu această misiune, de a găzdui conferinţe şi abia apoi concerte. În perioada interbelică, textele integrale sau măcar rezumatele acestor conferinţe erau publicate într-un raport de activitate de sute de pagini, care se vindea în librării. În 2018, această tradiţie a continuat, cu mari personalităţi, inclusiv deţinători ai premiului Nobel, dezbătând temele zilei.

În anii stalinizării, Filarmonica era descrisă în documentele de partid drept o „citadelă a reacţiunii”. Optica oficialilor din minister nu pare să fi evoluat, deşi anul acesta vom celebra 30 de ani de la despărţirea sângeroasă de comunism.

Astfel, în Aprilie 2019, se încropeşte o comisie compusă din doi actori şi un dirijor de provincie care analizează sintactic un raport de activitate, apoi, în litera regulamentelor imaginate de ei, decid că activitatea managerului pe anul 2018 este insuficientă. I-a văzut cineva pe Carmen Croitoru, Demeter Andras şi Vlad Mateescu la vreunul dintre aceste concerte? Dar pe Mădălin Voicu, secretarul de stat care coordonează activitatea instituţiilor muzicale, cât şi pe cea a acestor comisii-cozi-de-topor, l-a văzut cineva asistând la vreun asemenea concert? Eu nu. Oricum, nu eram atent la persoanele publice din sală, ci eram ocupat să mă bucur de muzica de calitate interpretată la nivel de excelenţă europeană.  Normal că nu au venit cei din minister, doar nu crezuseră nici o clipă în proiect, nefinanţându-l. Normal că succesul acestor momente era o palmă pe faţa ministerului, obligat de realitate să constate nulitatea multora dintre proiectele pe care le finanţase generos.

Acesta este sindromul tezelor din Iulie: cum începe o instituţie de cultură să iasă din rând, încercând să facă ceva „ca afară”, dar cu seriozitate, fără să copieze şi să vulgarizeze, imediat se găsesc nişte factori de putere să taie capul directorului şi să vireze înapoi, spre „valorile naţionale”.

Secretarul de stat Mădălin Voicu cu asta se ocupă: cu aplicarea tezelor din Iulie. În 2018 organiza un concurs de management care a fost anulat în urma contestaţiilor, pentru că favorizase pe unul dintre candidaţi. La Operetă, un alt concurs o permanentiza pe post pe directoarea interimară, sub a cărei conducere instituţia a avut cei mai catastrofali ani atât din punct de vedere artistic cât şi financiar, prima măsură managerială a noului director fiind să trimită o scrisoare guvernului cerând bani, căci ei tot nu pot face nimic, în continuare.

Nimeni nu a plătit pentru eşecurile acestea la minister, deşi toate se întâmplau în aria de competenţă a dlui Mădălin Voicu.

Harababura din instituţiile muzicale din România este o replică a harababurii din acest minister al culturii, în care miniştrii se succed la fel de des precum directorii interimari de la Operă. De când a câştigat alegerile, PSD a schimbat patru miniştri ai culturii: Ionuţ Vulpescu, Lucian Romaşcanu, George Ivaşcu, Valer Breaz, primii doi căzând cu tot cu guvern. Singurul care rămâne neclintit pe poziţii de când PSD a câştigat alegerile este dl Mădălin Voicu, care acum se ascunde cu tot cu ministru în spatele unei comisii. Până când?