Articol publicat pe blogul Despre Opera.

O digresiune necesară 

Cuplajul Cavalleria rusticana şi Pagliacci revenit pe scena ONB este un veritabil act de îndrăzneală. Două opere scurte, cele mai reprezentative pentru curentul verist, cu personaje din carne şi oase, cu tragediile lor înfiorătoare numai citind libretul, în timp ce muzica lui Mascagni şi Leoncavallo transformă într-un şoc întreaga seară petrecută la operă. Însă Cav&Pag (cum le prescurtează numele americanii) sunt destul de rar prezentate, chiar şi în lumea bună. Redescoperirea şi ascendenţa operei baroce în teatrele occidentale a modificat gustul publicului şi l-a îndepărtat de extremele veriste. Apoi, cele două roluri de tenor sunt foarte dificile. În special Canio din Pagliacci, cu o ţesătură centrală accentuată şi cu o expresivitate ieşită din comun. O arie celebră, Ridi, Pagliaccio (cum o cunoaşte toată lumea, deşi titlul ei corect este Vesti la giubba), în care tenorul plânge, cântă şi râde în acelaşi timp. Cine se avântă pe acest teritoriu al tenorilor dramatici nu se va mai putea întoarce către Rodolfo, Duca di Mantova sau Alfredo. De aceea tind să împărtăşesc entuziasmul criticilor muzicali care aplaudă „revenirea în repertoriu”, dar nu şi „viaţa lungă” a celor două producţii semnate de Ion Caramitru. Istoria ONB reţine punerile în scenă din perioada comunistă ale lui Hero Lupescu pentru Cavalleria rusticana şi Jean Rânzescu pentru Pagliacci în special pentru că au beneficiat de numele a doi tenori capabili să abordeze cu aplomb (chiar dacă în limba română) rolurile lui Turridu şi Canio: Cornel Stavru şi Garbis Zobian. Dar nu împărtăşesc deloc nostalgia după vremurile lor cenuşii, cu programe de sală bătute orwellian la maşină.

De altfel, după 1989, deşi Royal Opera House of Covent Garden, Londra, a donat ONB producţiile lui Franco Zeffirelli pentru Cav&Pag, acestea au fost rar folosite tocmai din lipsa unor tenori spinto şi dramatici adecvaţi. Scoasă din repertoriu, cu scenografia deteriorată din cauza depozitării inadecvate, scenografia lui Zeffirelli a fost aruncată la gunoi în 2010 de către directorul de atunci al ONB, Cătălin Arbore. Un gest care a provocat scandal şi stupoare, dar şi un gest de recunoaştere a neputinţei unui colectiv de a susţine exclusiv prin forţe proprii un repertoriu standard de operă, nici măcar pe cel strict italian. Ce păcat! Dintre toate montările lui Zeffirelli pentru dipticul verist, cu care a umplut toate teatrele mari ale lumii (Met, Scala, Verona), cea de la Covent Garden era şi cea mai originală, pentru că acţiunea celor două opere se petrecea în acelaşi decor, reprezentând piaţeta unui sat sicilian real (numele său este Vizzini), cu cârciumă, biserică şi stradă pavată.  Ba chiar şi cu ruinele unui teatru antic, lângă care campau trupele de teatru ambulant. Acolo, după crima lui Alfio, soseau clovnii, totul terminându-se la fel de sângeros, cu crimele lui Canio.

E mai greu de găsit o motivaţie pentru încă o producţie tradiţională, a treia în istoria Operei Naţionale Bucureşti. Cu atât mai mult cu cât umbrele lui Hero Lupescu, Jean Rânzescu şi Franco Zeffirelli se prelungesc peste orice tentativă de a explora interpretarea ad-literam a libretului. Măcar dacă ar fi existat o încercare de localizare a acţiunii, căci este destul de clar că romanul Ion al lui Liviu Rebreanu are foarte multe în comun cu nuvela lui Giovanni Verga, sursa de inspiraţie a lui Mascagni pentru Cavalleria rusticana.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.