Regizoarea Iulia Rugină: „Sunt în afara sistemului“

Regizoarea Iulia Rugină: „Sunt în afara sistemului“

Iulia Rugină                                        FOTO: Adi Marineci

Iulia Rugină, care a regizat recent filmul „Breaking news“ premiat la Karlovy Vary, spune că a fost tot timpul rebelă şi nonconformistă. „Sunt freelancer şi, conform statului român, sunt în afara sistemului“, spune cineasta. Pelicula  „Breaking news“ are scene filmate în redacţia „Adevărul“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Interviu realizat de Andrei Vornicu

Face filme, scrie scenarii, lucrează la teza de doctorat sau iniţiază proiecte culturale, Iulia Rugină (35 de ani) este în permanenţă ocupată.  În filmul ei, „Breaking News“, Andi Vasluianu este cap de afiş în drama unui jurnalist forţat să facă un reportaj in memoriam după moartea tragică a operatorului său, alături de adolescenta Voica Oltean. Filmul a avut de curând o proiecţie la Jacob Burns Film Center în Pleasantville, SUA, după ce a rulat în toamnă în cinematografele din România. Filmul a obţinut, în 2017, o Menţiune Specială a Juriului la Festivalul Internaţional de Film Karlovy Vary pentru prestaţia tinerei Voica Oltean, al cărei debut, la 17 ani, i-a adus numeroase aprecieri şi o binemeritată notorietate.  O personalitate sinceră, caldă şi autentică, Iulia Rugină a vorbit cu însufleţire, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, despre proiectele ei trecute şi viitoare, în care se regăseşte o permanentă căutare personală care exclude goana după profit şi faima superficială. Pentru Iulia Rugină, valorile umane sunt pe primul plan.

„Weekend Adevărul“: „Breaking News“ e filmul cu care ai vrut să debutezi în urmă cu 10 ani. Din raţiuni financiare, a ajuns să fie cel de-al treilea lungmetraj al tău şi între timp ai declarat că te-ai distanţat de scenariu. Cum priveşti acum proiectul, după atâţia ani?

Iulia Rugină: M-am apropiat de scenariu înainte de filmări, pe urmă am devenit cu totul apropiată de film, dar m-am distanţat deja. E firesc să te distanţezi, fiindcă atunci când zici că lucrezi 10 ani pentru film nu înseamnă că te gândeşti la el întruna, dar el rămâne cumva cu tine, iar când revii la el să scrii din nou, eşti într-un alt tip de gândire faţă de cel în care ai început. Eu cred că există un timp pentru fiecare film. Acesta arată diferit în funcţie de momentul din viaţa ta în care îl scrii sau în care îl filmezi. E evident că în 10 ani s-au întâmplat multe momente de tipul ăsta în viaţa mea şi niciodată n-au fost la fel, şi niciodată scenariul ăsta n-avea cum să rămână la fel. Mai ales că am făcut între timp două lungmetraje într-o cu totul altă zonă, pe zona de comedie foarte light, de public, foarte entertaining şi fără o pretenţie artistică sau vreun crez puternic pe care eu îl am. Dar acest scenariu a rămas latent în mintea mea şi toate lucrurile noi s-au adunat acolo. Când am revenit la scenariu, era deja o prăpastie foarte mare, dar l-am schimbat ca să îl adaptăm la momentul în care ne aflam eu şi scenaristele, şi care nu era unul foarte luminos emoţional, pentru mine cel puţin. Cred că asta s-a reflectat în film.

Actorul Andi Vasluianu şi adolescenta Voica Oltean 

Ai scris scenariul împreună cu Ana Agopian şi Oana Răsuceanu. Cum e să scrii un scenariu în trei?

Nu cred că această formulă e valabilă la orice grup, dar pentru mine a fost mai simplu. Noi suntem cele mai bune prietene în viaţa reală. Ne ştim atât de bine, încât simţim cam la fel. Când scrii un scenariu, îţi pui nişte întrebări, şi sfârşeşti prin a vorbi tu cu tine foarte mult. În momentul în care mai sunt două persoane vii care să te asculte când verbalizezi lucrurile alea şi să îţi şi argumenteze, lucrurile se aşează mai uşor fiindcă ai o altă perspectivă asupra poveştii.

Chestia asta poate că ar fi mai dificilă în doi pentru că există momente moarte în care eu zic într-un fel, iar cealaltă persoană zice altfel, dar când există un al treilea, se deblochează situaţia. Noi suntem obişnuite să scriem aşa fiindcă am lucrat în această formulă încă din anul III de facultate. Eu nu ştiu dacă aş putea să scriu singură.

 

Filmul a obţinut, în 2017, o Menţiune Specială a Juriului la Festivalul Internaţional de Film Karlovy Vary pentru prestaţia tinerei Voica Oltean (foto)

În cele din urmă, după tot intervalul ăsta lung în care s-a concretizat filmul, eşti mulţumită de rezultat?

Da. Mulţumită cu adevărat nu am fost niciodată de vreun film, şi sper să nici nu fiu, dar sunt mulţumită de felul în care unele lucruri emoţionante pentru mine au ajuns să rămână în film şi să emoţioneze şi pe alţi oameni. Dar aş face diferit multe lucruri în filmul ăsta dacă l-aş regândi, dar aşa cum arată el acum, reflectă foarte clar felul în care eram când l-am făcut, mi se pare că e un adevăr al meu pe care am putut să-l pun acolo, şi asta mă mulţumeşte. 

Cum a fost studenţia la UNATC? Din câte ştiu, la Facultatea de Film se intră foarte greu.

Şi eu am picat la prima admitere. Am intrat la 20 ani.

„Am intrat ultima la Regie de Film, dar am intrat pe bune“

Cum a fost traseul din momentul în care ai fost admisă şi erai plină de entuziasm, şi până s-au concretizat speranţele tale?

Eu am vrut să lucrez în cinema de pe la 14 ani, când am luat prima dată contact cu o echipă de filmare şi mi s-a părut că vreau să fac orice meserie în zona aia, nu neapărat regie, fiindcă nu ştiam în clasa a 8-a ce înseamnă. Într-a 11-a m-am hotărât în mod real să dau la Film. M-am pregătit singură fiindcă mi se tot zicea că nu poţi decât cu pile, cu meditaţii, să ai familie din domeniu, şi când am picat anul ăla, am simţit că aşa şi era. N-am vrut să dau la altă facultate, deşi puteam, fiindcă aveam medie bună la Bac şi erau multe facultăţi cu admitere pe bază de dosar, dar am preferat să rămân un an pe tuşă şi să încerc din nou anul următor. Am dat şi la Universitatea Media, care între timp s-a desfiinţat. Ei au zis că primul admis beneficiază de gratuitate prin bursă, iar eu intrasem chiar prima, numai că pe urmă mi-au zis că de fapt anul II va fi fără taxă. Un an costa 1000 euro pe-atunci, dar eu n-aveam bani deloc, aşa că am renunţat şi m-am angajat chelneriţă la un restaurant italienesc unde am stat un an şi am învăţat foarte mult.

Am intrat într-o lume în care oamenilor nu le prea păsa că vreau eu să fac film, ci aşteptau doar să fac cafea şi să duc berile, dar a fost oricum o perioadă frumoasă, care a contat pentru mine.

M-am întors apoi şi am dat din nou examen la UNATC, cumva şi mai hotărâtă. Am intrat ultima, dar am intrat pe bune, şi de atunci încolo le-am spus tuturor că e un mit în mare parte intrarea pe pile. Adică nu spun că nu există şi astfel de cazuri, dar în cazul meu a fost pe merit, şi asta înseamnă că poate fi valabil şi pentru alţi oameni. Pentru mine a fost, însă, dezamăgitor de la un punct încolo. În anul II am vrut să mă las de facultate, ceea ce ar fi fost o greşeală. Credeam atunci că pot face asta şi singură, şi că nu am nevoie de facultate. În plus, a fost un sistem în care eu nu m-am integrat. Am fost mereu la limita mediocrităţii şi chiar la limita exmatriculării. În anul I au vrut să mă dea afară pentru că filmul pe care l-am făcut atunci era considerat o glumă proastă. Eu şi acum râd la ea (râde). N-a fost o veselie facultatea, dar am avut un profesor care m-a pus la încercare pentru ceea ce-mi doresc, este vorba de Radu Gabrea, în clasa căruia am fost. Asta m-a ajutat foarte mult pentru că ne-am contrat permanent timp de 4 ani de zile, dar asta m-a ajutat fiindcă m-a învăţat că greşesc pe pielea mea, ceea ce s-a şi întâmplat de câteva ori.

În cele din urmă, am absolvit, iar cu filmul de licenţă, intitulat „Vineri în jur de 11“, am câştigat un premiu la CineMAiubit, şi filmul a fost dat pe RealitateaTV, la ora  20.00, în seara următoare. Şi brusc l-a văzut foarte multă lume şi am devenit pentru foştii mei profesori studenta despre care ei au ştiut dintotdeauna că o să facă treabă.

„Ca tânăr creator eşti foarte vulnerabil în faţa propriilor tale proiecte şi poveşti“  

 După facultate, ai făcut şi un master în Regie.

Da, după absolvirea facultăţii am vrut să fac un mediumetraj, dar m-am lovit foarte mult de viaţa reală şi am regretat facultatea unde faci film orice ar fi pentru că ai buget. Dar în cazul unui producător, lucrurile astea nu contau, fiindcă eu aş fi făcut un proiect pe pielea lor. Singura soluţie pe care am găsit-o a fost să mă înscriu la master şi să obţin finanţare prin şcoală. Filmul „Captivi de Crăciun“ urma să aibă 40 de minute, iar facultatea dădea finanţare numai pentru 10, dar era un punct de plecare şi am sfârşit prin a-l face la master pe gratis împreună cu toată echipa. Am primit 10 000 de euro care s-au dus până la ultimul ban pe peliculă, la care s-a mai adăugat extra peliculă venită de la Kodak. Dar toată echipa s-a implicat cu drag şi a ieşit un film la care eu ţin foarte mult.

După master, am revenit la şcoală, la doctorat, şi vreau să predau. Mi se pare important să fac asta. Şcoala s-a schimbat între timp destul de mult.

Iulia Rugină  FOTOGRAFII: Claudiu Dumitru

În bine? Fiindcă au fost la un moment dat diverse controverse legate de sistemul intern al Universităţii.

Eu m-am rupt la un moment dat de ea cu totul şi a fost o perioadă în care n-am mai vrut să aud de ea fiindcă credeam că e greşit ce se întâmplă acolo, dar cred că felul în care e bine să te raportezi la o experienţă e că dacă pleci din ceva care n-a funcţionat pentru tine 100%, să te întorci şi să vezi ce anume a lipsit şi să încerci să umpli tu golurile alea pentru cineva. Şi ce mi-a lipsit mie mult în şcoală a fost comunicarea şi feedback-ul de tip uman. Ca tânăr creator eşti foarte vulnerabil în faţa propriilor tale proiecte şi poveşti, şi e întotdeauna nevoie să ai pe cineva care să înţeeagă vulnerabilitatea asta şi să nu te privească de la o catedră de la care să îţi zică „asta da, asta nu“, fiindcă nu e matematică. Mie asta mi-a lipsit în şcoală, cu nişte excepţii. Eu acum sunt asistent preparator la scenaristică şi încerc să aduc o apropiere faţă de studenţi. Şi cred că e important, fiindcă una dintre problemele majore ale acestei şcoli este că nu se încurajează deloc scenariştii. De multe ori regizorii sunt încurajaţi să îşi scrie propriile scenarii, or asta este greşit pentru că aşa cum nu încurajez regizorul să îşi filmeze şi să îşi monteze propriile filme – evident că poate, dacă vrea, dar e o altă meserie –, la fel şi scenaristica e o altă treabă. Poţi lucra cu scenarişti, dar să elimini total din facerea unui film elementul de bază şi o parte importantă creativă, şi anume scenariul, e greşit. Şi atunci pe partea asta mă bucur că sunt la scenaristică în calitate de om care a terminat regie pentru că îi pot încuraja pe oamenii ăştia să nu-şi scrie nişte scenarii pe care pe urmă să le ascundă într-un sertar după ce le-a citit mama şi tata, ci să se lupte pentru ele, să le dea mai departe, pentru că e nevoie de poveşti.   

Doctoratul tău se axează tot pe scenaristică?

Nu, doctoratul meu se axează pe cinema-ul de tip low budget şi stilistica generată de un buget foarte mic în cinemaul mondial, şi ce anume generează un buget mic. Iar low budget-ul nu are legătură de fapt cu bugetul, ci e mai degrabă un stil de cinema care a căpătat amploare, mai ales în ultimii ani, pentru că vine mână în mână cu evoluţia tehnologică. Dezvoltarea digitalului, de pildă. Uite, cu toţii avem telefoane, le putem folosi ca să filmăm ceva, să punem pe YouTube, şi apoi să declarăm că iată, facem film şi suntem regizori. Asta e o uşă greşit deschisă şi greşit înţeleasă, dar care pe altă parte, corect înţeleasă duce către naşterea unor forme de limbaj care n-au putut exista înainte. Dar mai am doi ani şi încă sunt în faza de documentare.   

„Am fost freelancer dintotdeauna“

Mi-ai spus la un moment dat că un regizor nu poate trăi din filmele pe care le face. Tu cum te-ai descurcat în tot acest timp?

Tot ce-am lucrat în perioada asta s-a legat de film. Şi am lucrat mult. Am făcut diverse proiecte. Eu am fost freelancer dintotdeauna. Coform statului român, eu sunt în afara sistemului. Ţin minte că, la un recensământ, doamna n-avea liber-profesionist şi regizor pe lista ei. M-a întrebat dacă să mă treacă şomeră sau nu şi nu ştiu până la urmă ce a notat acolo. Şi asta mi-am şi dorit, să nu am un program de lucru de la 9 la 5, la un birou. Aş avea bani, să zicem, pe când acum e o nesiguranţă financiară care vine la pachet, dar îţi oferă şi o foarte mare libertate. Dar am fost freelancer de când am terminat facultatea, pe diverse proiecte: în zona de project management cultural, adică organizare de diverse evenimente culturale, de la festivaluri de film la workhsopuri şi ateliere de toate felurile, pe organizare, pe urmă pe training în zona educaţională, lucru care mie îmi place oricum să fac, să împărtăşesc cu alţi oameni ceea ce ştiu eu să fac în zona de film, scenariu şi regie. Mai sunt o grămadă de proiecte sociale cu categorii defavorizate, şi am un ONG care se numeşte Asociaţia Culturală Control N care se axează pe educaţie cinematografică şi dezvoltare de scenariu, mai ales în rândul tinerilor şi adolescenţilor. Tot timpul s-au ivit diverse proiecte pe care le-am luat şi pe care mi-a plăcut foarte mult să le fac.                  

Nu ştiu dacă e cineva în România sau Europa care să trăiască doar din banii câştigaţi din filme. Ar fi confortabil să poţi sta acasă, să scrii jumătate de an, şi în rest să filmezi, dar nu poţi asta. Ceea ce probabil că îngreunează procesul. Pentru că nu ai cum să obţii bani din numărul de bilete vândute dacă nu eşti şi propriul tău producător.  

Dar dacă ai avea o distribuire internaţională bine pusă la punct, ar exista şanse?

Totul ţine de contractul pe care tu îl semnezi ca regizor. Dacă îţi stipulezi că ai un procent din încasările pe care filmul le face, poţi ieşi în câştig. Dar asta eu nu o am şi nu cred că o au mulţi oameni. Până la urmă, tu eşti remunerat pentru prestaţia ta artistică în produsul x. Dar eu nu fac filmele astea ca să câştig bani din ele. Sunt nişte lucruri mult mai importante decât contul din bancă. Cred că asta mi-am asumat de când m-am hotărât că vreau să fac film şi toată lumea mi-a sărit în cap că voi muri de foame. Şi n-am murit de foame niciodată. Dar nici vila cu piscină de la Hollywood n-o am şi nici n-o s-o am vreodată. Şi nu cred că voi avea prea curând nici vreun credit la bancă (râde).

„Nu cred femeile sunt mai puţin creative sau mai puţin capabile să facă meseria asta, şi orice meserie de tipul ăsta, decât un bărbat“

Cum e să lucrezi în branşa asta ca femeie?

Cred că e la fel ca şi când ai fi bărbat. Cel puţin pentru mine a fost întotdeauna la fel. N-am simţit niciodată vreun dezavantaj sau, din contră, vreun avantaj că sunt femeie. N-a contat. Tu respectul nu ţi-l câştigi urlând sau având 2 m şi 100 kile, ci din felul în care eşti ca om, femeie sau bărbat, şi din felul în care comunici cu echipa. Eu n-am întâlnit oameni care să mă desconsidere fiindcă sunt femeie şi dacă i-aş întâlni, probabil că i-aş evita, pentru că mi se pare o dovadă majoră de ignoranţă şi de gândire total retrogradă.

Îţi adresam întrebarea asta fiindcă, în general, la nivelul industriei cinematografice de pretutindeni, sunt foarte puţine femei, şi eram curios care e motivul.

Aşa e, dar nu ştiu să răspund la asta. Cred că în România, preconcepţia de care m-am lovit eu e că nu e o meserie de femeie pentru că e foarte greu fizic. E solicitat şi inconfortabil, fiindcă despre o femeie se crede că se îmbracă frumos şi se duce la coafor unde îşi face unghiile, ceea ce e o prostie. Nu asta te defineşte pe tine, ca femeie. Cel puţin pe mine nu asta mă defineşte, că stau în fotoliul meu roz, cu bichonul meu frumos, şi îmi fac unghiile. Dar cred că sunt femei care gândesc aşa, şi atunci asta le împiedică să se realizeze.

Nu cred că vreo secundă se poate pune problema că femeile sunt mai puţin creative sau mai puţin capabile să facă meseria asta, şi orice meserie de tipul ăsta, decât un bărbat, şi asta fără să fiu vreo feministă, pentru că nu sunt.

Sunt curios în ce proiect eşti implicată în prezent.

Am realizat acea expoziţie multimedia despre discotecile din perioada comunistă, la Palatul Ştirbei, şi pornind de la ea, vreau să fac un documentar pe acelaşi subiect, al discotecilor în anii ’70-’80 şi ce s-a întâmplat de fapt acolo, cum era atmosfera şi care era raportarea oamenilor la muzică, la dans, la libertate şi tot. Proiectul e în perioada de documentare, nu avem încă finanţare pentru el şi nu ştim exact ce o să se întâmple şi cum. E mult de descoperit, pentru că lucrurile astea nu prea există scrise nicăieri, sunt doar poveştile diverşilor oameni care au avut legătură cu perioada respectivă, deloc ale mele, fiindcă n-am prins-o, eu aveam 7 ani la Revoluţie. Am fost la Disco Ring la Costineşti prin clasa a III-a, când dintr-o inerţie mai funcţiona oarecum la fel, dar nu se compară.  

 E cel din „Breaking News“?

Da. Păi, cumva, de-acolo mi-a şi venit ideea, şi aşa am mers mai departe pe firul ăsta.

Eşti la primul tău documentar?

Da, şi mi se pare foarte greu, mi se pare că o iau de la zero şi că e cu totul altă treabă decât ficţiunea. Pentru un control freak cum sunt eu pare şi mai dificil pentru că n-ai control şi nu ştii unde te duce povestea de fapt, dar mie mereu mi-a plăcut să mă duc pe teritorii de-astea în care n-am mai fost şi în care poate că pleci la drum cu nişte prejudecăţi, dar sfârşeşti prin a învăţa nişte lucruri despre tine şi despre lume care la final te ajută foarte mult. De exemplu, de trei ani fac un proiect la Penitenciarul Jilava cu deţinuţii de acolo. M-am dus acolo cu maxime frici şi prejudecăţi, apropo de faptul că sunt femeie şi că acolo erau 20 de bărbaţi deţinuţi.

Ai o echipă stabilă cu care faci aceste proiecte sau lucrezi în mare parte singură?

Întotdeauna e încă cineva. De obicei, asociaţia de care îţi spuneam, care e făcută cu Ana Agopian şi Oana Răsuceanu. Multe proiecte le facem împreună, dar colaborez cu multe asociaţii şi ONG-uri.

Cum obţii finanţările necesare?

Acuma avem un proiect cu finanţare europeană şi locală, care e o platformă de dezvoltare de tip script development. Mai sunt fonduri care vin de la Ministerul Culturii prin AFCN pentru diverse manifestări artistice precum expoziţia despre discoteci. Mai sunt nişte fonduri nerambursabile care vin via Centrul Naţional al Cinematografiei pe zona de educaţie cinematografică, festivaluri şi evenimente legate de film. Mai sunt şi sponsori. Expoziţia despre discoteci am sfârşit prin a o face aproape cu bani de-acasă pentru că am depăşit bugetul alocat, care n-avea cum să fie suficient, dar apropo de ce ziceam, că la final, când tragi linie, sunt anumite lucruri care contează puţin mai mult decât contul din bancă. Atâtat timp cât ai unde să te duci să dormi şi ce să mănâci, cred că e OK.   

Ce faci în, presupun, puţinul timp liber rămas?

Timp liber n-am mai avut de foarte mult... timp (râde). Şi cumva timpul liber coincide cu proiectele astea, şi e frumos pentru că pasiunea coincide şi cu jobul, adică fac asta cu bucurie. Fac yoga, mai gătesc câteodată, mai mult pentru mine, fiindcă mi-e frică să experimentez pe alţi oameni (râde), dar mă pricep la prăjituri. Îmi plac foarte mult animalele. N-am pasiuni ieşite din comun. În timpul liber îmi mai place să mă duc la filme.  

Ai vreun animal?

Am o pisică şi un căţel.

Îi iubeşti pe amândoi în mod egal?

Diferit, dar în mod egal. Pe câine l-am găsit de curând pe un munte de lângă Cluj. L-am găsit la un workshop şi m-am întors să-l iau la Bucureşti, şi cred că am făcut o faptă bună. Dar trebuie să ştii să te opreşti, fiindcă şi treaba asta cu animalele e foarte tricky, eu le-aş lua pe toate şi m-aş trezi apoi că am trecut pragul în care am douăzeci de câini.

Nu aspiri deloc la glorie?

Nu, şi nici la bani. Dar să ajung la cât mai mulţi oameni şi să înţeleagă ei ce am vrut eu să dau mai departe, da, asta e de fapt ce mă mână pe mine. Normal că aş vrea să câştig Oscarul pentru film străin şi să fac filme la Hollywood, dar nu pentru că aşa o să am vila aia cu piscină, ci pentru că o să ajung în altă zonă, în care altfel n-am cum să ajung. E o călătorie, până la urmă.

A  studiat film şi televiziune


Numele:  Iulia Rugină

Data şi locul naşterii:
2 august 1982, Bucureşti

Studiile şi cariera:  
l A studiat regia de film şi televiziune între 2002 şi 2006, fiind absolventă a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ (UNATC) din Bucureşti. Ulterior, în 2011, a absolvit un masterat în arta regiei de film. În prezent, este doctorand la UNATC.

l Studiile şi cariera: Scrie şi scenarii, iar printre filmele regizate se numără „Vineri în jur de 11“ (2006), „Muzeul relaţiilor destrămate“ (2009), „O femeie urmăreşte un bărbat“ (2010), „Captivi de Crăciun“ (2010), „Să mori din dragoste rănită“ (2014), „Alt Love Building“ (2015), „Breaking  news “(2017).

Locuieşte în: Bucureşti.

citeste totul despre: