Piloni ai spiritului clasicismului vienez
0Nu poţi să nu observi, de la Haydn, de la Beethoven, la Brahms şi Bruckner, de la valorile clasicismului muzical de secol XVIII, la cele ale simfonismului romantic târziu, de sfârşit de secol XIX, un veritabil filon străbate parcursul muzicii europene spre ultimele consecinţe ale gândirii tonal armonice.
Ideea contrastului constructiv plutea în aer, la nivelul formei de sonată, încă la Haydn. Il edifică mai târziu, la nivel conceptual-filosofic, Georg Wilhelm Hegel, născut în aceşlaşi an cu Beethoven. Doi titani ai spiritualităţii europene! Nu s-au cunoscut personal.
Decenii în urmă, în lumea evului romantic al secolului al XIX-lea, Brahms va defini el însuşi o lume; a sa proprie, care nu este nici cea a programatismului muzical în care se povestesc fapte eroice, se descriu peisagii, apar destăinuiri cu caracter biografic sau sunt evocate momente istorice. Nu-l pasionează nici biografia de tip muzical dezvoltată romanţat de Berlioz şi nici peregrinările lui Manfred. Brahms rămâne într-un fel singular; într-o Vienă în care ecourile simfonismului beethovenian mai stăruie; iar cântecul, liedul, versul intonat pătrunde în saloanele epocii; spre exemplu în cercurile cunoscutelor întâlniri ale epocii, celebrele schubertiade; în compania miniaturilor destinate instrumentului la modă, pianului, instrument care i-a fost atât de drag. Momentele muzicale, Impromptuurile... devin celebre în epocă, trec peste timp.
Brahms, în schimb, nu şi-a dorit decât a stărui în urma paşilor titanului. Nu şi-a dorit nimic mai mult decât a atinge culmile simfonismului beethovenian. A reuşit-o! Continuând sensul meditaţiei simfonice, preluând căile şi formele acreditate anterior de Beethoven. A continuat de la nivelul suprem; aducând excursului simfonic acea substanţă romantică peste care nu a considerat potrivit a trece mai departe. A imortalizat această tensiune lăuntrică pe parcursul celebrului Poco allegro, partea a treia ce înlocuieşte obişnuitul Scherzo din Simfonia sa în fa major. Ne aducem aminte, la începutul anilor 60, filmul realizat după romanul scriitoarei Francoise Sagan a făcut epocă; tocmai în baza acelui val romantic în parte reţinut, în parte potopitor pe care îl dezvoltă muzica, drama. La pupitrul orchestrei Filarmonicii bucureştene, Horia Andreescu a construit acest un arc simfonic amplu, de largă, de generoasă respiraţie; arhitectura temeinic rostuită a întregului opus dispune în acest caz de o consistenţă expresivă pe care membrii formaţiei au înţeles a o susţine. Ultima parte sfârşeşte aducând pacea sufletească după care Brahms însuşi a tânjit în răstimpuri. Este, poate, motivul pentru care dintre toate simfoniile brahmsiene cea de a 3-a se cântă mai rar; nu stârneşte ropotele zgomotoase ale aplauzelor ce urmează finalurilor sonore spectaculoase.
O săptămână mai târziu, tot la conducerea Filarmonicii, Christian Badea imaginează structuri atent evidenţiate ale celei de a doua simfonii brahmsiene, în re major; este una dintre cele mai voioase, aş nota, lucrări ale autorului, lucrare pe parcursul căreia momentele lirice par a lumina bucuria trepidantă a Scherzo-ului, avântul atât de bine rostuit al finalului; pe care Badea îl susţine cu fermitate atent întreţinută. Este una dintre cele mai clare construcţii imaginate de autor. In acest sens îmi apare a fi fost absolut benefic faptul că cele două simfonii mediane brahmsiene, ambele scrise în tonalităţi majore, au fost programate în concerte succesive. Câştigul profesional, pentru ansamblu, este imens. Căci climatul simfonic brahmsian pregăteşte simfonismul postromantic.
În adevăr, câştigul profesional este important atunci când un imens opus postromantic, cum este Simfonia a şaptea de Anton Bruckner, este adus publicului cu participarea orchestrei Filarmonicii, sub conducerea dirijorului Camil Marinescu. Viziunea este monumentală şi evocă ultimele resurse ale simfonismului clasic vienez, resurse exploatate de autor la nivelul unor consecinţe aparte în ce priveşte forma. Căci Bruckner l-a admirat pe ilustrul său contemporan, pe Wagner, a adoptat numeroase dintre resursele acestuia, mai ales în ce priveşte complexitatea gândirii armonice, amploarea aparatului simfonic. Dar nu a pulverizat structura mare a formei; pe care o lărgeşte din interior. Construcţia a fost temeinic arcuită de Marinescu, şi bine susţinută de ansamblu. A fost o probă de rezistenţă, bine trecută de public. Şi totuşi pentru a construi un asemenea colos simfonic la semnificaţia gândită de autor, e nevoie de un aparat orchestral mult lărgit; aspect care, probabil, depăşeşte actualmente posibilităţile instituţiei. Trist şi adevărat; dacă stăm să observăm ca este vorba de prima orchestră simfonică a ţării.
Muzica vieneză clasică, romantică rămâne, aşa-dar, o constantă fericită a vieţii noastre muzicale; cu valenţe educative puternice atât pentru muzicienii performeri cât şi pentru public. Tocmai din acest motiv am considerat a fi fost ingenios întocmit programul recitalului susţinut recent de Cvartetul Ad Libitum, din Iaşi, în Studioul de Concerte Radio. Căci lumi diferite despart primele cvartete pentru corzi semnate de Haydn, de Mozart, în secolul al XVIII-lea, pe de-o parte, şi, pe de alta, primul cvartet, în do minor, op 51 de Johannes Brahms, scris în plin secol romantic. Este de observat discernământul stilistic impecabil, coeziunea maleabilă a sonorităţilor ansamblului, excelenta integrare a acestei personalităşi solistice care este violonistul Remus Azoiţei, în formaţia colegilor săi, violonistul Şerban Mereuţă, violistul Bogdan Bişoc, violoncelistul Filip Papa. Nu trebuie uitat, tradiţia privind prezenţa muzicii clasico-romantice de spirit vienez datează la noi de peste un secol şi jumătate, de la înfiinţarea la Bucureşti a unuia dintre primele colective simfonice stabile, din Europa.
Materialul a fost anterior publicat parţial în revista România Literară.