Muzică şi politică: Vengerov şi Măcelaru

Maxim Vengerov

Acum doi ani, tot la Enescu, Vadim Repin oferea o versiune de neuitat a Concertului pentru vioară al lui Şostakovici, cu un Scherzo într-adevăr diabolic şi o Passacaglia apăsătoare şi lentă. Îl acompania Christian Badea la conducerea Filarmonicii din Sankt Petersburg, cea care a creat lucrarea în 1955.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Acum, la Bucureşti l-am avut pe scenă pe celălalt siberian, Maxim Vengerov (născut în acelaşi oraş ca Repin, Novosibirsk). Şi ce concert! Unul compus de Şostakovici pentru tânărul David Oistrakh, deja o celebritate în Uniunea Sovietică la 16 ani. Dar, în acelaşi timp, un concert a cărui premieră avea loc în plină cenzură instaurată de Jdanov, de unde şi aprecierea muzicii din prima parte drept o „suprimare a sentimentelor”.

Seara de la Sala Palatului a început cu sunetul viorii lui Vengerov, un sunet mic, trist, dezolant. Orchestra Naţională a Franţei l-a însoţit cu delicateţe. Cristian Măcelaru dirija atent. A fost puţin sub un sfert de oră apăsătoare, după care violonistul rus a atacat teribilul Scherzo cu toată virtuozitatea de care era capabil. Vengerov, folosind arcuşele lui Heifetz, vede acest concert, pe care l-a înregistrat acum mulţi ani cu LSO şi Rostropovici (un disc ajuns repede o piatră de fundament a carierei sale), într-un mod diferit de viziunea sumbră a lui Oistrakh şi Mravinski. Drept urmare, având în vedere şi nuanţele orchestrei care-l acompania, viziunea lui mai lasă loc pentru speranţă, dar nu foarte multă. Passacaglia a curs tânguitor şi liric, iar Presto-ul final, infernal din punct de vedere tehnic, a ridicat sala în picioare. Un encore, iarăşi Sarabanda lui Bach, cred că pentru a şasea oară la acest festival, şi Vengerov a cedat locul lui Cristian Măcelaru şi orchestrei sale, National de France.

A urmat Mystère de l’instant, o compoziţie finalizată cu o ultimă revizie în 1995 a lui Henri Dutilleux, pe care n-am mai audiat-o până acum. Începutul amorf e derutant, dar dezvoltarea e superbă, cu polifonii ingenioase în care se integrează şi un ţambal. O alegere foarte interesantă a lui Cristian Măcelaru pentru programul primului concert la Bucureşti la conducerea orchestrei sale principale. Sau, mai degrabă, a unei părţi a ei, pentru că nu necesită decât un mic ansamblu de corzi şi percuţie pe lângă ineditul ţambal.

În fine, suita a doua din muzica pentru baletul Daphnis et Chloé a lui Ravel l-a lăsat pe dirijorul român cu întreaga orchestră pentru încă un sfert de oră. Cam puţin, dar a fost interesant. Inefabilul primelor măsuri a crescut frumos în intensitate până la punctul în care corzile şi vocile corului Filarmonicii George Enescu aproape că s-au confundat, producând un efect estetic deosebit. E o performanţă, pentru că acest cor e obişnuit să cânte destul de tare, după cum s-a văzut în Nunta lui Stravinski, când a acoperit destul de rău cele patru piane. Progresia dramatică pe care a urmat-o Cristian Măcelaru a pornit însă chiar de la acest sunet tare, astfel încât, pe măsură ce lucrarea avansa, balansul orchestrei se strica tot mai mult, până când instrumentele de lemn au ajuns să fie acoperite de corzi şi alămuri. Percuţia a devenit bubuitoare şi, de pe la jumătatea lucrării încolo, în afară de solouri, nu s-a mai auzit absolut nimic din direcţia lemnelor. Finalul a fost o apoteoză zgomotoasă şi grandilocventă, în care toată fineţea sofisticată a lui Ravel a fost sacrificată pentru obţinerea unui succes facil. A fost cu atât mai bizar la aplauze, când dirijorul a ridicat în picioare tocmai partidele de lemne pentru a fi aclamate în primul rând. Pentru ce? Poate drept compensaţie că i-a sacrificat.

Publicul a fost sedus însă, cerând bisul, oferit imediat prin Bacchanala din opera lui Saint Saëns, Samson et Dalila, în care isteria a înlocuit senzualitatea, iar orgia ritualică a devenit marţială ca un marş triumfal. Şi brusc am avut senzaţia că-l văd pe Horia Andreescu la pupitrul unei orchestre bune, la fel de extrovertit şi de populist. Dar Măcelaru a mers şi mai departe, oferind un al doilea bis, Hora Mărţişor a lui Grigoraş Dinicu, dirijată cu o frenezie foarte apreciată de publicul atins de delir, care a început să aplaude ritmic în picioare, în Sala Palatului. Incredibil final al unei seri care începuse cu Şostakovici!

Sunt convins că spectatorii au plecat bine dispuşi acasă, ca după o masă copioasă. Pentru puţini dintre ei trebuie să fi fost şi grea, simţind totuşi un uşor disconfort nemărturist. Mai ales atunci când încercau să-şi aducă aminte de la ce a pornit totul: nu atât de la un mare artist ca Vengerov, cât de la drama „sentimentelor suprimate” din pustiitoarea muzică a lui Şostakovici. Una pe care întâlnirea românului Măcelaru cu românii din Sala Palatului a pulverizat-o final şi fatal.

Cristian Măcelaru este o opţiune pentru direcţia artistică a Festivalului Enescu, după Vladimir Jurovski. Una destul de logică, având în vedere CV-ul lui, deşi argumentul cel mai puternic şi futil pe care-l oferă este „calitatea” de a fi român. Dar după această seară, la finalul căreia m-am simţit stânjenit la primul bis şi de-a dreptul ruşinat la al doilea, devine importantă o întrebare. Cum va arăta programul lui Enescu 2023 după o asemenea dramaturgie muzicală ridicolă din programul serii de azi?

Iar mâine urmează ceva similar, ba chiar mai (sic!) „triumfător”, cu proiecţii video pentru Poema română a lui Enescu, după Messiaen. Oare ce encore ne va mai fi oferit, ducând pe noi culmi „patriotismul”? Îmi e şi frică să mă gândesc.

Caseta tehnică:

într-o luni, 13 Septembrie, la Sala Palatului

Şostakovici: Concertul nr. 1 în la minor pentru vioară şi orchestră op. 77

Dutilleux: Mystère de l’instant pentru orchestră de coarde, ţambal şi percuţie

Ravel: Daphnis şi Chloé, Suita nr. 2

Orchestra Naţională a Franţei

Corul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Iosif Ion Prunner)

Maxim Vengerov – vioară

Cristian Măcelaru – dirijor