Miza concursului de la Filarmonică

Mai e o săptămână până la finalul concursului de proiecte de management de la Filarmonică

Probabil vă întrebaţi de ce am ajuns la al treilea articol pe tema concursului de la Filarmonica George Enescu, când sunt atâtea alte probleme mai importante.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Abia am ieşit din trauma pandemiei, cu modul de viaţă afectat în grade pe care încă le descoperim. Şi înainte de a ne dezmetici, războiul din Ucraina nu face decât să ne aresteze toată atenţia. Şi toate îngrijorările. Cine mai are nevoie de concerte simfonice? Tot concursul ăsta nu e decât o furtună într-un pahar cu apă?

Cu ruşii la graniţă, paharul se poate sparge sau poate să dispară.

Am afirmat în multe rânduri pe acest blog că muzica simfonică şi opera ne leagă identitar de civilizaţia europeană, legitimând cultural apartenenţa la Uniunea Europeană.

Tocmai în acest context înnegurat viitorul Filarmonicii este important. La un moment dat circula în social media un apocrif al lui Churchill din timpul războiului, care ar fi refuzat să reducă finanţarea artelor, răspunzând: „Atunci pentru ce mai luptăm?“. S-a demonstrat că Churchill n-a spus aceste cuvinte niciodată, dar asta nu înseamnă că afirmaţia nu ar avea valoare de adevăr.

Cu doar câţiva ani în urmă, ministerul culturii îşi adăugase sufixul „şi al identităţii naţionale”, citit de mai toată lumea în cheie eurosceptică. Acum, identitatea naţională este mai importantă ca oricând. Sigur, ne temem pentru vieţile şi bunurile noastre, dar ceea ce ne poate uni este cultura naţională. Nu vorbesc de identitate aici în stilul odios în care o face un partid ca AUR. Nu vorbim de suveranităţi imaginare pe care le simţim ameninţate de globalizare, de Dragobete vs Valentine’s Day. Azi vrem să ne apărăm felul nostru de viaţă, care nu înseamnă nimic altceva decât cultura, în sensul cel mai larg al cuvântului. Nu ne interesează şi nu vrem să ascultăm imnul URSS, neschimbat din 1944 şi păstrat de Rusia. Dar s-ar putea ca „Deşteaptă-te române” să ne sune altfel în urechi în vremurile de acum.

În acest context, Ateneul Român şi Filarmonica George Enescu sunt parte a identităţii naţionale şi vom avea nevoie de aceste simboluri. Nu-mi este indiferent pe mâna cui vor cădea să le conducă.

Am văzut zilele astea un mic clip de la Ateneu, în care o speranţă a dirijoratului românesc conducea orchestra prin măsurile imnului Uniunii Europene, nimic altceva decât un fragment din Oda bucuriei din Simfonia a IX a de Beethoven. Suna cam aşa (merită ascultat, durează doar 1 minut):

E rău. Aici am ajuns. Câţiva spectatori ascultând amorţiţi un concert unde se cântă atât de fals, încât nivelul general e mai aproape de curtea unui paşă otoman dintr-o provincie balcanică decât de demnitatea unei orchestre europene. Şi vom avea nevoie de această orchestră cât mai repede, în forma ei cea mai bună. Cea de la Parsifal sau de la Moses und Aron, nu cea din secvenţa video de mai sus.

Furtună într-un pahar cu apă? Dacă nu suntem atenţi, să nu ne trezim că paharul a dispărut.

Miza socială

Amintiţi-vă de Neagu Djuvara povestind cum, întors la Bucureşti de pe frontul de est, rănit şi plin de păduchi, s-a îmbăiat şi apoi a plecat la Ateneu, pentru a-l asculta ghemuit într-un scaun şi hohotind de plâns pe George Enescu cântând la vioară. Pentru el, umanitatea se redusese la acest unic moment muzical.

Diferenţa dintre măcelul de pe front, dintre moartea, mirosul de sânge, păduchii, praful, mizeria, groaza care pusese stăpânire pe noi toţi şi frumuseţea Ateneului cu sunetul minunat al concertului era mult prea mare. Pe front trăisem iadul, iar Enescu m-a dus în Rai. A fost unul dintre cele mai frumoase, dar şi cele mai dureroase momente din viaţa mea. Soarta a făcut ca atunci să fie singura dată când l-am auzit, cum se spune, „pe viu“ pe George Enescu. Sigur că aveam toate discurile lui, în 1936 fusesem şi la premiera operei „Oedip”, dar aceea a fost prima şi ultima oară când l-am văzut concertând. E o amintire pe care nu o voi uita câte zile voi mai avea. — povestea Neagu Djuvara într-un interviu acordat ziarului Adevărul, în 2015.

Muzica are această putere, iar noi avem nevoie de ea. Şi n-ar fi deloc bine ca, atunci când vom avea cea mai mare nevoie, muzica să sune fals.

Obsesia ministerului pentru „un nume”, credinţa leneşă într-un „silver bullet” cu care totul se rezolvă de la sine trebuie să înceteze. Un „brand personal” nu se transferă automat spre un „brand instituţional”. Politicienii speră mereu ca prin acest „brand personal” să scape de răspunderea unei evaluări obiective şi de asumarea deciziei luate. Numai că realitatea este infinit mai dură şi nevoile sunt imediate. Dacă ministerul nu va reuşi să facă alegerea bună la Filarmonică, atunci nu vom avea pentru ce să luptăm şi ne vom întoarce la frică. Şi la golitul magazinelor de conserve sau la stocarea de motorină în tomberoane.

Cultura şi identitatea naţională, în cel mai bun sens al cuvântului, au darul de a uni o naţiune în jurul valorilor. Aici este diferenţa dintre o societate civilizată europeană şi o distopie utilitaristă.

Miza istorică

Războiul din Ucraina tensionează totul, nu numai psihicul oamenilor. Nu e de mirare că a luat prin surprindere ministerul culturii (altfel, nepregătit şi în condiţiile cele mai normale). Peste noapte, oficialii din cultură se văd puşi în situaţia de a lua decizii cu o miză mult mai mare, iar ipostazele în care se trezesc par ridicol de neverosimile.

Cine patronează acum Ateneul şi Filarmonica? Ministerul culturii, format din oameni, desigur: ministrul Lucian Romaşcanu şi o echipă eterogenă şi politizată  formată din Camelia Marcu (economist, secretar general), şi secretari de stat precum: Mădălin Voicu, András Demeter etc. Plus comisia de concurs, anonimă, care va decide viitorul acestei instituţii.

Istoria striveşte. Patronii de altă dată ai Filarmonicii erau Regii României. Fondator era Constantine Esarcu, cel care-şi lăsa o bună parte din avere într-un fond care finanţa anual bugetul Filarmonicii cu sume mai mari decât toate subvenţiile de stat la un loc. Şi era urmat în demersul său de către alţi oameni bogaţi precum Koiciu, Constantinescu, Simu, Traian Djuvara, Poenaru-Căplescu, personaje ilustre ale unei istorii a filantropiei care nu s-a scris niciodată. Acesta este nivelul la care trebuie să se ridice oamenii care reprezintă astăzi ministerul.

Pe lângă toţi aceşti oameni avem o comisie de examinare care trebuie să aleagă un proiect câştigător în condiţiile unei legislaţii perimate. Iar această comisie trebuie să se ridice la nivelul moral al lui George Enescu însuşi, cel care a vegheat mereu la bunăstarea artistică a Filarmonicii care-i poartă azi numele.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.