La despărţirea de un mare pictor

N-am stat pe loc. Am umblat pe dealuri. Ne-am uitat la cer. Pe urmă, fiecare la celălalt. Eu la anotimpurile vieţii lui, atingându-le cu buricele sufletului culorile. El la mirarea întrebărilor mele, mirându-se de ea cu răspunsuri  respirate, nu spuse.

N-am fost în niciuna dintre zilele dialogului nostru singuri. Când eram pe dealuri, se afla şi cerul cu noi. Când eram sub nucul din curte, ne însoţeau câteva pahare cu vin roşu şi măcar o înserare. Le amestecam întotdeauna, neştiind niciodată dimineaţa ce-am băut: vin sau înserare. Aveau cam acelaşi gust amândouă.

A trebuit să vină ploaia ca să constat că dealurile de afară se găseau şi-n atelier. La fel şi cerul. Se găseau toate acolo. Adică şi casele din sat, şi pădurile din depărtare, şi nucul din curte, şi înserarea de seara trecută. Doar că mai mici. Cât să încapă pe şevalet. Şi parcă mai vii. Cu o licărire de culoare mai vii decât în realitate. Şi parcă mai sigure pe ele în confruntarea cu timpul. Care părea să nu mai curgă. Şedea şi se uita la noi, râzând când de răspunsurile lui, când de întrebările mele.

Aşa s-a născut cartea-interviu Lumea lui Nedel, cu timpul de faţă. Cu tot timpul vieţii maestrului Aurel Nedel. Şi cred că un pic şi cu cel al vieţii mele. Cartea a apărut zilele trecute. Urma s-o lansăm pe 19 ianuarie, când marele pictor împlinea 84 de ani de viaţă. I-a împlinit, după care, în seara aceleiaşi zile, timpul vieţii sale s-a oprit. Interviul de mai jos este un fragment din cartea ce n-a mai apucat să fie lansată. Şi nici n-o să mai fie. Întrucât Aurel Nedel, principalul ei autor, a hotărât să absenteze pentru totdeauna. Dar nu pentru asta sunt atât de supărat pe el, ci pentru că, plecând, lasă şi această lume, şi cele mai frumoase culori ale sale parcă mai singure.

Despre visuri, boemă şi prietenie 

– Sunteţi, domnule Nedel, unul dintre creatorii care au crezut şi cred în ideea de prietenie. Sau greşesc?

– Nu, aşa este.

– Încă din studenţie s-a stabilit o relaţie de prietenie cu Traian Brădean, care a durat până la dispariţia lui. O relaţie de prietenie aţi avut şi cu familia Iacob Lazăr. Vorbiţi-ne de aceşti prieteni şi de felul cum a evoluat legătura cu ei în timp.

– Este complicat, foarte complicat aşa dintr-odată să începi să spui cum s-a legat, de ce am rămas prieteni. Noi am fost colegi de şcoală, am avut aceleaşi idealuri şi aceiaşi profesori. Aspiraţiile comune şi profesia, comună şi ea, ne-au ajutat să fim prieteni până la vârsta asta. Din familia Iacob şi Rodica Lazăr mai este doar el. Ei nu au fost în clasa lui Ciucurencu, dar au fost prietenii noştri şi, cum să spun, au iubit şcoala lui Ciucurencu şi au învăţat şcoala lui Ciucurencu. Mă chemau din când în când acasă şi-mi arătau ce lucrează. O familie de oameni frumoşi, foarte frumoşi. Brădean, la fel. Nevasta lui a fost şi ea pe urmă studenta lui Ciucurencu. Aceeaşi problemă. Cu Traian am rămas mai apropiat pentru că am stat în atelier împreună. Am împarţit un atelier doi ani de zile, nu mult, că după aia ne-a demolat acolo şi au făcut vilele CC-ului. Dar pe urmă ne-am mutat la Sala Palatului. Eu într-un bloc, el în alt bloc. Tot aproape unul de altul. Ne-a legat şi treaba cu meseria şi, în mod special, dragostea de muzică populară. Ne-a plăcut foarte mult muzica populară la amândoi. Dar şi  muzica simfonică. Discuţiile dintre noi s-au purtat întotdeauna în jurul meseriei noastre. De când el nu mai este, suntem şi eu, si lumea parcă mai singuri.

–  Succesele unora  n-au determinat gelozii, invidii la ceilalţi?

– Cred că da. Când eram student, din când în când, pentru că şi sărăcia era mare, Ciucurencu venea şi spunea aşa: „Cilievici şi cutare, haideţi cu mine”! Şi dispăreau. Apăreau după un timp. „Unde aţi fost, mă?” Şi se lăudau. „Am fost în cutare loc, am băut o sticlă de vin, am mâncat mititei”. Nu putea merge cu toată liota. Zicea „cutare şi cutare veniţi cu mine”. Şi începea un fel de competiţie între noi. Procedeul lui Ciucurencu a fost extraordinar. Una, nu că te făcea gelos, era într-adevăr o urmă de gelozie, dar prin asta n-a făcut decât să ne lege mai mult în prietenia noastră. Pentru că am înţeles în cele din urmă ce urmărea. I-am citit caracterul, l-am citit pe om, am citit ce era în sufletul lui pentru arta românească. El şi-a pus mari nădejdi în generaţia noastră. Şi probabil că din cauza asta am rămas prieteni. Foarte mulţi se mirau: „Cum Dumnezeu, din 1950 voi sunteţi prieteni şi acuma?”.

– N-aţi stat departe de boemă. Ba chiar nu vă feriţi să spuneţi că v-aţi numărat printre practicanţii ei.

– Da, într-o oarecare măsură. Faptul că noi am stat în acelaşi cămin cu cei de la Muzică, cu cei de la Teatru, faptul că eram foarte apropiaţi de cei de la Filologie, asta n-a făcut altceva decât să creeze un nucleu. O prietenie. O prietenie pe care o cultivam nu într-un club, pentru că n-aveam la ce club să mergem. Ne duceam, la început, la Cina, şi ne întâlneam mai mulţi. Discutam despre poezie, despre teatru, despre pictură, se făceau glume.

–  Numiţi-i pe câţiva dintre acei tovarăşi de boemă.

–  Constantin Rauţchi, Gheorghiţă Cozorici, Ludovic Antal, Tudorel Popa, Jean Lorin Florescu, nu îmi vin în minte toţi actorii. Era pe partea cealaltă Fănuş, cu Mircea Micu, ne întâlneam mai rar, cu el ne întâlneam acasă la un prieten comun unde stăteam mai mult de vorbă. Erau oameni deosebiţi, în sensul că nu era goana asta nebună după bani. Nu era invidia de acum. Dacă unul dintre noi avea bani, împărţea cu ceilalţi. Mai era Alexandru Lungu, pe care am uitat să-l enunţ, a murit acum câţiva ani, îmi pare rău de el, era şi scriitor, şi actor, un om deosebit, absolut deosebit. Era Jana Gorea, era Sanda Toma, era Vasilica Tastaman, o lume, într-adevar, foarte frumoasă, extraordinară.

–  Povestiţi-mi câteva întâmplări din perioada aceea.

– Să spun ceva legat de Pâcă. Am hotărât cu Piliuţă că mergem amândoi la Cina şi să nu primim pe nimeni la masa noastră. Noi luaserăm nişte bani şi, la un moment dat, am simţit că ceva ne arde la ceafă. Cunoşteam paşii şi când ne-am întors, Vasile Niţulescu, de care eram foarte legat, venea în urma noastră. El aflase. Zic, pe Vasile îl primim? Pe Vasile, cum să nu! Mergem toţi trei la Cina, comandăm şi apoi apare Pâcă şi se aşează la masa noastră. Piliuţă: „Ce cauţi la masa noastră? Te rog să pleci imediat!” „Nu plec, domnule!” O baterie de vin era 12 lei. Piliuţă: „Îţi dau 20 de lei, pleci?” „Nu!” Pauză. „Pâcă, îţi dau 50, pleci?” „Nu!” Continuau discuţia, Piliuţă furios: „Îti dau 100 de lei, pleci?” „Nu!” Dubla tot timpul. Piliuţă : „Bă, Pâcă, îţi dau 200 de lei, pleci?” „Plec, domnule!”  El scoate banii şi-i dă, dar Pâcă rămâne. Tocmai trecea chelnerul şi Pâcă: „Maestre: 2 baterii de vin” şi comandă şi ceva de mâncare, nu ştiu câţi mititei. „Pâcă, nenorocitule, ai promis că pleci!” „Domnule, eu beau pe banii mei!” Am rămas împreună, ce să-i faci? O altă întâmplare cu Iosefini şi acelaşi Pâcă. Iosefini crezând că l-a hipnotizat pe Pâcă, i-a spus: „Pâcă, te duci la bar, iei o sticlă de şampanie, te duci la etaj la camera cutare şi te culci”. Pâcă, cu ochii închişi, cu mâinile întinse, zice: „Iau două, că am insomnii”.

– În atelierul dumneavoastră, de-a lungul anilor au intrat mulţi actori, mulţi scriitori. Cum decurgeau astfel de întâlniri? Cine venea, pentru ce venea, cât şedea acolo, ce se discuta?

– Păi ce să spun, eu eram îndrăgostit de vocea lui Ludovic Antal. El era îndrăgostit de sticlă. Îi plăcea vinul, nu bea tărie. Eu mai primeam vin, aveam o relaţie prin care mai primeam vinuri bune. Şi venea Antal, mai venea Vasile Niţulescu, mai venea, uite că îmi scapă, Nică Ciprian, Jean Lorin, şi mai ales Tudorel Popa, şi ce crezi că făceam? Discutam, şi din când în când îl mai rugam pe Ludovic Antal să ne citească o poezie, citea foarte  frumos. Chiar am înregistrat nişte benzi de magnetofon pe care le mai am.  Tudorel Popa era fiul marelui doctor Popa. El era un tip foarte cult, născut la Iaşi, şi el ne mai povestea de-ale lui Topârceanu, de-ale lui Pastorel, de-ale lui Ionel Teodoreanu, de-ale lui Ion Pillat. Ştii epigrama lui Păstorel cu Ion Pillat, după o noapte petrecută la Bolta Rece, dimineaţa, când se scoală să plece, nu-i ajutau picioarele. Şi Păstorel zice „Măi Ioane,  măi Ioane. Amândoi ne-am îmbătat, Eu pi muchie, tu pi lat”. Era o lume care ne lipseşte acuma.

– V-a legat o strânsă prietenie de Vasile Niţulescu, de care aţi pomenit mai devreme. Şi de Constantin Rauţchi. Poate vă amintiţi nişte episoade semnificative cu ei.

– Vasile vine o dată la mine şi zice: „Ai auzit? Cutare vrea sa îşi cumpere maşină”. Era în perioada aia de sărăcie. „Pai şi ce e cu asta?”  „Ne lăsăm de băut.” „Păi de ce?” „Punem ban lângă ban.” „Păi de ce, mă?” „Ne cumpărăm şi noi maşină, să-l ciocnim”. Erau multe, nu-mi vin în minte toate treburile astea! Mergeam prin faţa Dallesului şi era o zgârietură mare pe trotuar. Înaintea noastră era Piliuţă cu nu ştiu care dintre prieteni. În urmă era  Mitică Cuciuc cu mine şi cu Ninu Anghel, actorul, regretatul actor. Zice Nino Anghel: „Pe aici a trecut Piliuţă”. A zis tare ca să audă Piliuţă, care era înaintea noastră. La care Mitică Cuciuc: „De ce? El a zgâriat asfaltul cu fundul?”  Avea picioarele scurte Piliuţă. Ne ţineam de şotii. Ce să-i facem? Vizavi de atelierul lui Piliuţă, pe Plevnei, era o cârciumă, Tismana. Acolo, şi actori, şi scriitori, şi şoferii de la taxi, care ştiau, când ajungeam noi acolo, erau prezenţi.  Noi nu apelam la taxiuri niciodată. Ne luau şi ne duceau ei dintr-o parte în alta. Erau prieteni foarte buni. La ora actuală nu mai sunt oameni de-ăştia.

–  Erau nişte repere pe harta Capitalei. Locuri-repere care mai există, în mică măsură, şi astăzi. Şi oameni-repere. Împreună constituiau ceea ce se chema boema Bucureştiului, dar fără ca asta să însemne că artiştii plastici, actorii, scriitorii îşi consumau toată existenţa în această boemă. Existau lungi şi chinuitoare ore de creaţie. Astea erau nişte antracte, ca să le zic aşa, nişte momente de pauză pentru încărcarea bateriilor.

– Încărcarea bateriilor, asta era. Piliuţă a făcut foarte multe desene în cârciumă. El nu avea complexe şi făcea desene foarte frumoase. Nichita scria în cârciumă. Vasile Niţulescu scria poezii excepţional de frumoase. A publicat puţin. Am avut şi eu manuscrise de-ale lui, nu ştiu  prin ce sertar or mai fi, scrise pe pachete de ţigări.

– Insist asupra acestui lucru, pentru că n-aş vrea să înţeleagă cei din generaţiile mai tinere că unii pictori mari, sau unii poeţi mari, sau unii actori mari au devenit ceea ce sunt în cârciumă. Scriitorii au devenit mari în bibliotecă, pentru că şi-au format o cultură, pictorii în atelier, dar trecând şi ei deseori prin bibliotecă, iar actorii şi în bibliotecă, şi pe scenă, deci nu în cârciumă s-au format ei. Dacă treceau şi prin cârciumă era, cum spuneam mai devreme, pentru a-şi încărca bateriile. Sub semnul artei şi al culturii se desfăşurau şi aceste întâlniri. Erau dialoguri scânteietoare, de mare frumuseţe spirituală. Adevărate spectacole de idei pentru cei din jur.

–  Venea cutare şi zicea: „băi, uite, mi-a căzut în mână cartea asta, este un lucru extraordinar”. Deveneai interesat. Eu cel puţin eram foarte interesat. Făceam rost de  carte şi-o citeam. Asta era una din marile mele plăceri. Să stau noaptea să citesc. Citeam până pe la unu, două noaptea. Dar ştiam ce să citesc, pentru că aflam de la cel care era iniţiat, de la cel care citise înaintea mea. Se petrecea ca-n fotbal totul. Pasam mingea de la unul la altul, o minge culturală, însă. Când mingea venea la mine ştiam ce trebuie să fac cu ea. Era o comunicare extraordinară între noi.

– Fiecare era un tălmăcitor al artei lui pentru ceilalţi..

–  Ce vremuri! Trăiau pe atunci un Sadoveanu, un Călinescu, un Gala Galaction...

– Pentru că aţi  pomenit de aceşti mari scriitori, aţi avut ocazia să-i cunoaşteţi?

– Pe Călinescu l-am cunoscut la el acasă, eram vecin cu el pe aceeaşi stradă, Vlădescu. El stătea mai în capătul dinspre strada Floreasca, eu în partea astalaltă, către sala Floreasca. Şi ne vedeam mereu. Eu îl salutam, el nu ştia cine sunt. In 63, profesorul nostru deschide expoziţie la Dalles. Şi eu îl întreb : „Domn’ profesor, de ce n-aţi adus şi portretul lui Călinescu?” „Mă, nu vrea să mi-l dea măgarul”. „Domn profesor, facem pariu că-l aducem noi?” „Cine?” Piliuţă: „Eu cu Nedel!” „Facem!” „Pe ce?” „Pe 12 sticle de vin.” „Batem palma”. Ne-am dus la Călinescu acasă, batem la uşă, ne-a deschis doamna, i-am spus de ce am venit, foarte draguţă, ne-a primit. Călinescu era cu cineva, stătea de vorbă  la masă şi bea şampanie cu un prieten, nu ştiu cine, tot om de cultură probabil, nu l-am cunoscut. I-am povestit despre ce e vorba, de ce am venit. Zice: „Sunteţi băieţi foarte simpatici, vi-l dau, cu o condiţie: să beţi câte o şampanie cu noi”. „Domn profesor, nu vă suparaţi, am promis că la ora cutare suntem cu portretul acolo”. „Dar un pahar de şampanie tot beţi cu mine”. Am băut un pahar de şampanie. „Promiteţi că tot voi îl aduceţi înapoi?” „Promitem”. Aşa l-am cunoscut pe Călinescu. Pe urmă am mers şi am dus portretul, ocazie cu care am terminat sticla de şampanie.   Dimineaţa, când pleca el către facultate, eu plecam către atelier. De multe ori ne întâlneam, ne dădeam bună dimineaţa, mă mai întreba una, alta...

– Cum arăta un curs de Călinescu? Aţi fost vreodată?

–  Am fost. Era o poveste splendidă, cântată, care îţi capta atenţia sub toate formele. Era o plăcere să-l asculţi vorbind despre Eminescu. Părea că-l ai în faţa ochilor chiar pe Eminescu. Şi într-un anume fel chiar îl aveai.