Ipocrizie şi mea culpa VIDEO
0
Cu toate că vine aureolat de Palme d’Or-ul câştigat anul acesta la Cannes, filmul suedez „Pătratul“ / „The Square“ descrie o realitate atât de diferită de a noastră, încât cu greu îşi va găsi publicul românesc. Filmul a fost proiectat în deschiderea festivalului Les Films de Cannes à Bucarest şi intră de astăzi în cinematografe, distribuit de Independenţa Film.
În regia suedezului Ruben Östlund, „Pătratul“ – filmul care-a înhăţat anul acesta Palme d’Or-ul la festivalul de la Cannes – este genul de film care începe (foarte) bine, continuă bine – cu alte cuvinte, îl urmăreşti până la un punct cu sufletul la gură –, dar se termină prost, foarte prost. Şi asta nu în ce priveşte, vezi Doamne, soarta personajelor (pentru că oricum, pe parcursul două ore şi, nu se întâmplă mare lucru, propriu-zis, cu ele), ci în ce priveşte faptul că-ţi dai seama că filmul, autorul lui în speţă, nu a avut, de fapt, mare lucru să-ţi spună, în cel mai bun caz clişee, locuri comune, lucruri banale şi uzitate (ale filmului european şi de artă, să ne înţelegem; cum i se mai spune, „de autor“ sau art-house, numai că şi acesta poate suferi, la diverse momente, de „pană de creaţie“, de crize de dezvoltare).
În lumea „instalaţiilor“
„Nu aţi mai văzut un astfel de Palme d’Or“, spune o frază critică citată pe trailer-ul filmului; o reţii şi, la început, ţi se pare că aşa este, îţi doreşti, în orice caz, să fie (să ţi se pară) aşa. Să fim sinceri, de mult nu s-a mai văzut un art-house cu adevărat bun, epocal, mai ales pe marile noastre ecrane; în afară de filmele marilor maeştri (care au deja o vârstă) e jale. Greu de spus, repede şi clar, despre ce este acest „The Square“, dar la început ţi se pare o (auto)critică a societăţii occidentale şi a ipocriziei aferente acesteia cum rar ai mai văzut, realizată cu mult umor (de foarte bună calitate) şi autoironie. Şi, într-un fel, rămâne aşa până la sfârşit; în altă parte se află hibele lui Östlund, care este şi autorul exclusiv al scenariului.
Îţi place că acţiunea este plasată, în cea mai mare parte, în lumea unei galerii de artă contemporană (situată, însă, în incinta palatului regal din Stockholm), pentru că acesta este unul dintre spaţiile culturale actuale în care se vede cel mai bine acea ipocrizie, autosuficienţă şi, la urmei urmei, şarlatanie (furare de unul singur a căciulii, care nu-i o chestie aşa de specific românească, cum se crede). Autorul nu insistă însă prea mult asupra acestei specificităţi, şi face în aşa fel ca să nu mai conteze prea mult mediul în care se întâmplă acţiunea. Recunoşti tuşe din Roy Andersson, un alt cineast suedez foarte special (scena evacuării ratate a statuii ecvestre a regelui din faţa palatului, pentru a fi instalată „instalaţia“ „The Square“), şi iniţial asta te bucură.
Un „ajutor“ cu bucluc
Ce se întâmplă totuşi, până la urmă, în „Pătratul“ suedezului? Să încercăm să sintetizăm puţin. Christian (Claes Bang) îngrijeşte destinele unei galerii de artă contemporană situate în castel şi se trezeşte prins într-un lanţ de evenimente din ce în ce mai absurde. Mai întâi este jefuit, dar interesant e cum. Merge pe stradă şi aude strigăte disperate de „ajutor“. Toată lumea trece grăbită, vorbind la telefon, şi nimeni nu se opreşte, într-una dintre cele mai teribile scene ale filmului (dacă Östlund se stabilea la acest gen de scene, cum crezi că o va face, filmul era excelent). Până la urmă, Christian se opreşte şi intervine, în ceea ce pare un conflict între imigranţi est-europeni (tipul acesta de localnic „suedez“ va reveni deseori, un leitmotiv al filmului fiind o cerşetoare romă româncă, cel mai probabil), dar se va trezi ulterior fără portofel, telefon şi butoni (pe aceştia însă îi regăseşte curând, la manşetele cămăşii lăsate la spălat, pentru a fi totul şi mai absurd).
Singurătatea curatorului de cursă lungă: „impotentul“ Christian (Claes Bang)
Adjunctul lui, un imigrant noneuropean (e important asta), localizează telefonul pierdut prin GPS şi vine cu o idee puţin zis tâmpită: să pună câte o scrisoare de ameninţare în căsuţa poştală a fiecărui locatar din blocul situat într-un cartier rău-famat. „Nu mai fi aşa suedez“, îl încurajează pe Christian mobilizator musulmanul, Michael (Christopher Læssø), dar odată ajunşi acolo se pleoşteşte şi galeristul trebuie să facă treaba singur. Se va dovedi o idee foarte proastă: principala consecinţă e că vor fi terorizaţi de un copil arab cu un debit vocal impresionant, supărat că părinţii l-au luat drept hoţ. În paralel, viaţa lui Christian devine din ce în ce mai complicată şi mai absurdă (simptom al oboselii Occidentului?), iar slujba şi expoziţia pe care-o pregătea îi sunt puse sub semnul întrebării.
„Conştiinţa vinovată“
„The Square“ conţine momente savuroase, cum ar fi cel în care Christian şi o one-night-stand a sa, jurnalista Anne (Elisabeth Moss), se ceartă, în mod absurd, trăgând de un săculeţ plin de spermă (precum şi cel în care, post coitum, mai exact a doua zi, aceasta-l acuză, tot în mod absurd, că s-a culcat cu ea fără implicare sentimentală), sau cel în care luptătorul Oleg (Terry Notary) demască ipocrizia indivizilor respectabili dornici s-asiste la un happening (într-o scenă care se vrea buñueliană). Pe măsură ce trece timpul însă, neacumulând nimic substanţial, devine (prea) lung, dificil de urmărit, obositor şi, în ultimă instanţă, inutil. Un film bun trebuie să aibă o progresie, or problema e că în felul acesta „The Square“ poate s-o ţină la nesfârşit. În final, „conştiinţa vinovată“ a lui Christian (simbolizând-o, de fapt, pe-a Occidentului) se deşteaptă şi acesta încearcă un act de mea culpa în faţa părinţilor micului arab (pe care nu ştie dacă nu cumva l-a ucis, accidental).
Regizorul-scenarist încearcă s-o vireze în fantastic, dar lucrul nu-i iese, după părerea mea. Östlund nu e Haneke (care-ar fi avut ce-i trebuia pentru o astfel de poveste), şi acest fapt se simte; nu e nici măcar Roy Andersson, pe care, cum spuneam mai devreme, îl pastişează în anumite scene. A făcut mai multe filme şi a atras atenţia în 2014, tot la Cannes, cu „Turist“ / „Force Majeure“. Cu toată palmedorizarea de anul acesta, îl aşteptăm încă cu marele film al carierei. La urma urmei, n-au intrat zilele în sac, iar evoluţia temelor tratate (atât de subtil, că devin, pentru multă lume, imperceptibile) de autor – recte islamizarea Suediei, a Occidentului în genere, şi debilizarea europeanului „bărbat, alb şi heterosexual“ (Christian) – se află de-abia la început.
Info
Pătratul / The Square (Suedia-Germania-Franţa-Danemarca, 2017)
Regia: Ruben Östlund
Cu: Claes Bang, Elisabeth Moss, Dominic West
3 stele
PORTRET DE REGIZOR
Jerry Lewis – s-a mai stins un mare comic
Printre numele celor a căror dispariţie a îndoliat în această vară lumea cinematografică internaţională, nu trebuie uitat cel al importantului actor american de comedie (şi nu numai, după cum vom vedea) Jerry Lewis, plecat dintre noi pe 20 august, în Las Vegas, Nevada (celebrul oraş îndoliat mai târziu de un nebun), în urma unei cardiopatii ischemice. Este însă suficient de cunoscut, iar arta sa destul de memorabilă, pentru a-l putea omagia oricând.
S-a născut pe 16 martie 1926, în localitatea americană Newark, New Jersey, aşadar împlinise 91 de ani, şi, sincer să fiu, n-aş fi ştiut să răspund la întrebarea dacă mai trăieşte sau nu (mai apăruse pe marile ecrane în ultimele trei decenii, dar foarte sporadic). Mai toţi actorii de succes au trecut şi pe scaunul regizoral, de-aceea i-am putut trage şi spre „regizori“, dar în cazul lui Lewis o sumară cercetare ne-arată că este semnatarul, ca regizor, a 23 de titluri (el fiind şi scenarist, producător sau cântăreţ), cel mai cunoscut fiind celebrul „Profesorul trăsnit“ (1963), aşadar e chiar important ca regizor, ca autor de film.
A făcut pereche cu Dean Martin
„The King of Comedy“ era supranumit Jerry Lewis (ca şi „Le Roi du Crazy“ sau „Picchiatello“), dar ultimul său rol important, Leo Sweetie în „Arizona Dream“ (1993, alături de Johnny Depp şi Faye Dunaway), filmul american al lui Emir Kusturica, i-a arătat şi profundele valenţe dramatice. Oricum, umorul său de tip burlesc (slapstick), pus în valoare în film, televiziune, pe scenă şi la radio, a făcut carieră. Legenda (creată chiar de Lewis) spunea că a fost exmatriculat din liceu după ce l-a bătut măr pe director, care-l ofensase cu o remarcă antisemită (numele lui real era Joseph Levich), moment în care tânărul s-a îndreptat direct spre vodevil.
Memoria cinefililor şi-a entertainment-ului păstrează duetul pe care l-a format începând din 1946 cu Dean Martin, un alt (viitor) actor american foarte popular. Astfel a început Lewis, cu faimosul team comic Martin & Lewis, şi – drept completare la populara lor activitate din cluburile de noapte – cei doi s-au apucat să facă cinema şi să fie star-urile unei serii de comedii de succes filmate de Paramount Pictures. Restul este istorie, la un moment dat drumurile lor despărţindu-se şi fiecare urmându-şi cariera individuală.
Ca regizor, Jerry Lewis a fost destul de prolific (cinema şi televiziune, mai ales în anii ’60 şi ’70), cele mai mari succese ale sale fiind, cum spuneam, „The Nutty Professor“ (1963) şi „Which Way to the Front?“ (1970), filme în care, evident, s-a şi autodistribuit. Încă ceva important: „The Day the Clown Cried“, filmul său despre Holocaust din 1972 (regie şi interpretare), nu a fost proiectat în public niciodată, iar Lewis a interzis ca acest lucru să se întâmple până în anul 2025 (între timp, s-a făcut şi un documentar despre acest film „dispărut“, pierdut: germanul „Der Clown“, în 2016, regia Eric Friedler).
Top 5 filme importante
1. The Nutty Professor / Profesorul trăsnit (SUA, 1963)
2. Which Way to the Front? / Care e drumul spre front? (SUA, 1970)
3. Three on a Couch / Trei pe o canapea (SUA, 1966)
4. The Ladies Man / Un bărbat cuceritor (SUA, 1961)
5. Smorgasbord / Cracking Up (SUA, 1983)
Se încarcă comentariile...
