Hello Afrika, tell me how you’re doin’. Hello Motherland... VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

POLITIC Filmul „Legenda lui Tarzan“, cu suavul Alexander Skarsgård în rolul miticului personaj imaginat de E.R. Burroughs, este în primul rând un manifest anticolonialist şi antisclavagist, dar regizorul David Yates nu are forţa unui Quentin Tarantino pentru a face interesant acest lucru.

Personajul Tarzan, atât de popular la noi în vremea copilăriei comuniste, originează în romanul „Tarzan of the Apes“, publicat în 1912 de scriitorul american Edgar Rice Burroughs, iniţial în paginile unei aşa-numite reviste „pulp“, adică ieftine, la propriu şi la figurat. Succesul a fost atât de imens, încât autorul a continuat să scrie la aventurile lui Tarzan până la sfârşitul vieţii, ca de altfel şi în cazul celuilalt erou arhetipal imaginat de el, John Carter de pe Marte.

Cealaltă viaţă – şi cea mai importantă – a lui Tarzan („piele albă“, în limba maimuţelor, cică!) avea să fie dată însă, în scurtă vreme, de noul mediu din ce în ce mai popular, adică cinemaul. Se pare că „Tarzan“ este cartea adaptată cel mai des pe ecran, după „Dracula“. Primele filme cu eroul din junglă sunt mute şi datează încă din 1918, dar adevărata celebritate a personajului avea să fie adusă de „Tarzan the Ape Man“ din 1932, cu înotătorul olimpic Johnny Weissmuller (şvab bănăţean de origine) în rolul titular, şi de numeroasele titluri care i-au urmat.

De la Tarzan la Greystoke şi înapoi

Alte (destule) încarnări postbelice ale lui Tarzan sunt nesemnificative, cu excepţia uneia singure. Filmele cu Weissmuller, deşi cu un interpret ultra-carismatic, sufereau de un singur „păcat“: se îndepărtaseră încă de la început de textul original, oferind spectatorilor poveşti din ce în ce mai fantasmagorice. Prin urmare, în 1984, regizorul englez Hugh Hudson propune filmul „Greystoke“, cu Christopher Lambert ca interpret principal, prin care-şi doreşte şi să se apropie (pe cât e posibil, pentru că şi acela este, totuşi, un „pulp“) de textul lui Burroughs, şi să exploreze adaptarea la civilizaţie a „sălbaticului“ John Clayton (acolo unde mai toate celelalte filme se opriseră).

(Lord) Greystoke este titlul nobiliar britanic al lui Tarzan, iar filmul „Greystoke“ se transformă într-o subtilă meditaţie despre conflictul dintre natură şi civilizaţie, rămânând cea mai bună ecranizare a lui Tarzan de până acum. În final, John Clayton acceptă „chemarea sălbăticiei“ şi redevine Tarzan. Nimic din toate acestea în actuala ecranizare „Legenda lui Tarzan“ (pe care scenariştii şi regizorul David Yates şi-au dorit-o „să nu semene cu nicio altă versiune anterioară“, şi chiar nu seamănă). Filmul începe tot la Londra, cu Tarzan (Alexander Skarsgård, intră foarte greu în pielea personajului) instalat deja în costumul scorţos al celui de-„al cincilea lord Greystoke“, dar acest Tarzan/Clayton/Greystoke se mişcă între continente cum trecem noi strada.

image

Tarzan, cu cuţitul la gâtul şefului de trib Mbonga (Djimon Hounsou)

Rom, un nazist avant la lettre

De altfel, scurta parte londoneză a filmului (îi urmează, foarte repede, substanţiala parte congoleză) este şi printre cele mai interesante, din păcate neexploatată mai deloc. Filmul lui Yates îşi prezintă clar intenţiile încă de la insertul anterior genericului de început: contextualizează acţiunea referindu-se la infama colonie belgiană Statul Independent Congo, înfiinţată în 1885, şi la nemiloasa politică dusă acolo de regele Leopold al II-lea al Belgiei, denunţând astfel colonialismul vremii şi exploatarea de tip sclavagist a indigenilor. Acest „Legenda lui Tarzan“ îşi doreşte, de fapt, să recupereze Africa neagră („the motherland“, cum spunea Dr. Alban) şi existenţa triburilor indigene (documentate cu realitatea bazinului congolez), neglijate sau considerate primitive, „sălbatice“, de ecranizările anterioare (care erau, ne dăm seama acum, tot o expresie a occidentalismului şi a colonialismului, a ipocriziei „omului alb“!).

Sunt introduse, astfel, ca personaje principale în naraţiune două figuri istorice reale, care au avut un rol marcant în epocă: activistul de culoare dr. George Washington Williams (Samuel L. Jackson) şi sângerosul şi brutalul căpitan belgian Léon Rom, mâna dreaptă a regelui Leopold în mârşavele sale planuri, care cică ar fi fost prototipul colonelului Kurtz, iconicul personaj al lui Conrad, Milius şi Coppola (de la „Inglourious Basterds“ al lui Tarantino încoace, unde l-a jucat într-o formidabilă secvenţă introductivă pe colonelul nazist Hans Landa, actorul austriac Christoph Waltz a căpătat cam acelaşi stil histrionic de joc, inclusiv în „Django Unchained“ unde era personajul pozitiv, dar aceste „trick“-uri încă mai au farmec, inclusiv aici). Problema este, însă, că aceste „bune intenţii“ ideologice nu sunt continuate (artistic vorbind) de nimic, iar mesajul este transmis la un nivel destul de rudimentar, regizorul David Yates neavând forţa unui Quentin Tarantino, de exemplu, pentru a face interesantă o poveste altfel fantasmagorică, în care singurii colonialişti / belgieni buni sunt cei morţi.

Frumosul şi bestia

Triburile indigene (Kuba) ale căror valori filmul îşi propune să le recupereze sunt redate la un nivel incredibil de schematic, ca o adunare de extras care încep brusc să cânte şi să danseze la indicaţia regizorului de platou (am putea specula că dispreţul „omului alb“ pentru mama Africă rămâne şi-acum intact, chiar dacă intenţiile-i sunt altele, mai pozitive). Chiar dacă filmul are şi câteva momente foarte bune, ceea ce-i lipseşte acestui „Tarzan“ este inocenţa, încântarea pe care spectatorul o resimţea după ce viziona filmele mai vechi cu Weissmuller (acea „inocenţă“ pierdută a începuturilor cinematografului, despre care vorbea Iordan Chimet în volumul „Eroi, fantome, şoricei“).

Simptomatic este faptul că chimia dintre Tarzan şi Jane (Margot Robbie) nu se declanşează aproape deloc, fiind mai puternice şi interesante relaţiile dintre Tarzan şi George Washington sau dintre prizoniera Jane şi infamul Léon Rom (într-o memorabilă scenă de tipul „frumoasa şi bestia“). Astfel, nu mai miră ştirea că sărutul dintre Christoph Waltz şi Alexander Skarsgård adormit (sărutul ar fi avut loc atunci când Tarzan este inconştient, iar Rom se simte atras de „sălbăticia“ acestuia) a fost scos în varianta finală a filmului, fiind considerat prea „îndrăzneţ“.

image

Info

Legenda lui Tarzan / The Legend of Tarzan (SUA, 2016)
Regia: David Yates
Cu: Alexander Skarsgård, Margot Robbie, Christoph Waltz, Samuel L. Jackson

3 stele

Citeşte şi:
„Sclavul dez-lănţuit“ – cronica mea din 2013 la filmul „Django Unchained“ al lui Quentin Tarantino, cu acelaşi Christoph Waltz, dar de data aceasta ucigaş de sclavagişti

PORTRET DE REGIZOR

David Yates – regizorul lui Harry Potter şi, acum, al lui Tarzan

image
image

Născut pe 30 noiembrie 1963 în mica localitate engleză St. Helens, regizorul David Yates nu este exclusiv autorul ecranizărilor Harry Potter, dar a devenit identificat cu această franciză, putându-se lăuda cu cele mai multe filme regizate din serie: nu mai puţin de patru (ceilalţi regizori care şi-au încercat mâna cu aventurile simpaticului vrăjitor, dar mult mai puţin timp, sunt Chris Columbus, Alfonso Cuarón şi Mike Newell). Rămas oarecum fără „job“ din 2011, Yates îl (re)aduce acum pe ecran pe un alt personaj arhetipal, „sălbaticul“ Tarzan, iar spre sfârşitul anului, odată cu premiera filmului său aflat acum în postproducţie, se va întoarce oarecum în universul Harry Potter.

A lansat-o pe Marinca

David Yates este ceea ce se cheamă un profesionist, englez pursânge, fără veleităţi inutile de genial. După scurtmetrajele de rigoare, a urmat o solidă carieră în televiziune (piloturi şi episoade de serial, filme TV) – locul din care se cam recrutează „meşteşugarii“ pentru cinema, regizorii care să semneze un produs fără a exprima ambiţii artistice nelalocul lor –, iar începând din 2007 a fost considerat suficient de „copt“ pentru a i se da pe mână seria „Harry Potter“, abandonată de cei enumeraţi mai sus.

Un singur lucru ne interesează, însă, mai ales pe noi românii, din ceea ce Yates a realizat în televiziune: mult-apreciata miniserie „Sex Traffic“, din 2004, film care a lansat-o pe românca Anamaria Marinca (foto dreapta) spre rolul din „432“ şi pe orbita unei cariere europene. Filmul este o miniserie în două părţi, difuzată de Channel 4, care a făcut audienţe record şi i-a adus Anamariei Marinca premiul BAFTA pentru televiziune, şi spune povestea zguduitoare a două tinere moldovence forţate să se prostitueze de-a lungul Europei.

Patru filme cu adolescentul vrăjitor – ultimele din serie – a realizat David Yates începând cu „Harry Potter şi Ordinul Phoenix“ din 2007. Regizorul se va întoarce însă la scrierile lui J.K. Rowling şi la universul imaginat de scriitoare, odată cu filmul său programat pentru 16 noiembrie în SUA, „Fantastic Beasts and Where to Find Them“.

Top 5 filme importante

1. Sex Traffic (Marea Britanie-Canada, 2004)
2. Legenda lui Tarzan (SUA, 2016)
3. Harry Potter şi Ordinul Phoenix (Marea Britanie-SUA, 2007)
4. The Tichborne Claimant (Marea Britanie, 1998)
5. Fantastic Beasts and Where to Find Them (Marea Britanie-SUA, 2016)

image
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite