Fiţi galanţi, mergeţi la Iaşi!

Un minaret care sare pe scenă, ca şi cum ar fi un personaj. O femeie costumată extravagant într-o rochie de epocă flamboyantă, purtând o perucă, deasupra căreia tronează o corabie în miniatură. Ghivece cu flori uriaşe care dansează pe scenă. Penajul fabulos al unei amerindience cântând o arie, dar făcând mişcări de star pop.

O coregrafie care este atât de modernă încât, atunci când este adăugată unei partituri muzicale vechi de aproape 300 de ani, te face să ieşi dansând din teatru, la sfârşitul unei seri fără echivalent în România. Nu este un vodevil, sau un circ. Este o subtilă actualizare a unei producţii clasice din 1952 de la Paris, semnată de Maurice Lehmann, injectată cu umor, care înlocuieşte naivitatea. Un clin d’oeil, cum zicea chiar Andrei Şerban despre montarea sa. Dacă vreţi să ştiţi chiar totul, descărcaţi un caiet program neoficial, de pe blogul Despre Opera.

Acum aproape trei ani (deja!), în noiembrie 2012, Andrei Şerban revenea acasă, cu o producţie de operă după aproape două decenii de la “scandalosul” său Oedipe. De data aceasta, reîntoarcerea se făcea cu un pariu nebun: o operă baroc inaugurând mandatul lui Beatrice Rancea la Opera Naţională Iaşi. O trupă de necunoscuţi, o partitură inedită pentru publicul românesc, un teatru de operă anonim la acea vreme, dar o producţie venită de la Palais Garnier, din Paris. Un teatru renovat, cu o arhitectură Belle Époque, în care muzica lui Rameau se simţea acasă. 

Premiera a fost un succes aiuritor. Spectacolul a fost declarat a fi cel mai bun din ţară pentru anul 2012. Şi toată lumea a început să tânjească să-l vadă. Cu neîncrederea inevitabilă: E chiar aşa de nemaipomenit?  Da! E uluitor. Bine, dar opera lui Rameau, chiar dacă este frumoasă, e veche, lungă şi, la un moment dat, monotonă, doar cunoscătorii o pot savura. Nu, tocmai aici este cheia: producţia reuşeşte cu asupra de măsură să facă această muzică pur şi simplu memorabilă. O s-o fredonezi pe stradă, pocnind din degete ca să marchezi ritmul. La noi barocul nu are tradiţie, chiar pot s-o cânte bine cei de la Iaşi? Du-te şi vezi! O cântă superb! Dar Iaşiul e departe şi n-am timp. Parisul e şi mai departe, şi mult mai scump, dar cel care pierde cu adevărat eşti tu, cel care nu mergi să vezi Indiile galante de la Iaşi. Sala va fi oricum plină ochi. Poate va fi adusă şi la Bucureşti, la vreun festival, sau într-un turneu? N-ai decât să aştepţi, s-ar putea să nu vină niciodată, iar cel care pierde eşti tot tu, pentru că nu te-ai dus la Iaşi. Eu totuşi nu mă pot decide. Rămâi acasă. Nu e nici o problemă. Citeşte cronicile şi întristează-te din nou că nu ai fost. Revezi DVD-ul de la Paris şi regretă din nou că n-ai fost. Amână pentru data viitoare, poate spectacolul se va banaliza şi nu va mai interesa. Dar cel care pierde eşti tot tu, cel care n-a fost să vadă Indiile galante acasă, în ţara ta, la un preţ ridicol de mic. Rămâi acasă să te uiţi pe YouTube dacă se va transmite online, caută orice greşeală ca scuză pentru comoditate. Ecranul calculatorului nu e chiar o sală de teatru, dar merge şi aşa, căci n-ai timp şi nu crezi. Dar cel care pierde eşti tot tu. Alţii au fost la toate reprezentaţiile de până acum, vreo 12 la număr. Tu, niciodată.

În trei ani, Gabriel Bebeşelea a ajuns un adevărat specialist în muzica baroc, poate singurul din România. Producţia lui Andrei Şerban, dacă a rezistat la Paris din 1999 şi până în 2005, la concurenţă cu o cantitate enormă de alte producţii de operă, una mai impresionantă decât alta, atunci, la Iaşi, după 3 ani, abia începe să înflorească din punct de vedere artistic. În 3 ani, trupa de copii de cor de la Iaşi a ajuns să facă să se vorbească despre liderii ei cu admiraţie şi invidie: Andrei Fermeşanu, Lăcrămioara Roată, Cristina Grigoraş, Jean Kristof Bouton, Angelica Solomon, şi nu numai ei, sunt invitaţi să cânte prin ţară, au succes după succes în rolurile noi în care se aruncă la fel de admirabil cum au făcut-o şi cu Rameau. Va veni o vreme când despre această gaşcă nebună se va vorbi cu nostalgia trecutului. Unii dintre ei vor fi ajuns departe, alţii nu, viaţa nu arată la fel pentru toţi, uneori tributul e de-a dreptul tragic, cum a fost cel al lui Octavian Dumitru. Dar această generaţie de artişti va avea mereu ca blazon seria fantastică de spectacole cu Indiile galante. Aşa cum Ajax Amsterdam, celebrul club de fotbal, va avea mereu Cupele Campionilor câştigate cu Ştefan Covaci. Aşa cum Nadia Comăneci va avea mereu acel 10 de la Montreal. Aşa cum Opera de la Bucureşti îl va avea mereu pe Figaro-Herlea. Sau cum Virginia Zeani va fi mereu La traviata. 

Ghid practic. Sunaţi la casa de bilete. Agitaţi-vă. Cele mai scumpe bilete nu trec de 60 de lei. Sunt 400 de kilometri din Bucureşti până la Indii. Îi puteţi face cu orice mijloc de transport: avion, maşină, tren. Rezervaţi hotelul, poate chiar Grand Hotel Traian, proiectat de Gustave Eiffel, nimeni altul. Iaşiul este un oraş care merită văzut. Când aţi fost ultima oară acolo? Acum câte decenii? S-a renovat enorm. Copoul are acelaşi farmec pe care poatre că nu l-aţi gustat niciodată până acum, ci doar vi l-aţi imaginat citindu-l pe Eminescu. Palatul în care locuia domnitorul Cuza, azi Muzeul Unirii, e renovat şi arată de parcă Alexandru Ioan abia a ieşit din camerele sale la o plimbare. Universitatea te face să visezi la anii studenţiei, iar pe holurile ei puteţi vede gratis picturile lui Sabin Bălaşa. Apoi bisericile, Palatul Culturii, Casa Dosoftei, majoritatea restaurate şi la îndemână numai pentru a fi locuite de voi, spectatorii veniţi din alte locuri să vadă Indiile galante.

Et in Arcadia ego. Şi eu am fost în Arcadia. E atât de frumos încât, după aceste Indii, am continuat să revin şi pentru Troienele şi pentru Lucia di Lammermoor (iată o altă trilogie de Andrei Şerban, având-o în mijloc tot pe Hecuba), şi pentru La bohème a lui Nicky Wolcz şi voi mai veni, fără ezitări, şi pentru altele. Nu mai invidiaţi spectatorii Indiilor. Permiteţi-vă să fiţi galanţi cu voi înşivă, dar mai ales liberi şi haideţi la Iaşi, pe 29 martie, la un nou spectacol cu Rameau, Şerban, Bebeşelea et Co. !