Noul şi excelentul film al regizorului ucrainean Sergei Loznitsa (se pronunţă Serghei Lozniţa), documentarul observaţional „Austerlitz“ (despre turiştii care vizitează Auschwitzul), a avut parte de două proiecţii în primăvară la Festivalul Filmului European de la Bucureşti, apoi a mai fost arătat şi pe la festivalul TIFF Cluj-Napoca din iunie, dar a-l aduce în săli, pentru a putea fi văzut de cât mai multă lume, este cu totul altceva (chiar dacă sălile dispuse să proiecteze aşa ceva sunt din ce în ce mai puţine, în Bucureşti le numeri pe degete, iar în restul ţării, cu excepţia marilor centre universitare, sunt inexistente).

Selfie la Birkenau

Oricum, filmul lui Loznitsa nu trebuie ratat de către oricine este interesat cât de cât să se situeze corect în lumea în care trăieşte (contemporană, cum se zice), pentru că tratează teme fundamentale, de genul: istoria, memoria şi mai ales relaţia noastră cu un trecut de multe ori însângerat şi tulburat (la secolul XX mă refer), dar şi noua îndobitocire adusă de „cuceririle“ recente ale tehnologiei (moda selfie-urilor) sau de turismul bovin de masă. Maniera observaţională în care ucraineanul îşi realizează filmul îi poate îndepărta, pentru început, pe cei nefamiliarizaţi cu astfel de subtilităţi cinefile (deşi tocmai aceasta îi asigură valoarea şi reuşita documentarului), dar consider că eventuala răbdare va fi răsplătită în final, orice om de bună-credinţă va recunoaşte că nu şi-a pierdut timpul.

De cealaltă parte a porţii. Sau a sorţii?

Sunt doar 94 de minute filmate (şi montate, deşi rar, pentru că filmul e compus din cadre statice şi foarte lungi) într-o după-amiază de vară la situl Auschwitz (actualmente muzeu vizitat de numeroşi turişti, din toată lumea, anual), în care forfota şi aglomeraţia sunt permanente. Filmul trebuie însă văzut neapărat cap-coadă, cu răbdare pentru final (care comunică cu începutul), pentru că de-abia la sfârşit înţelegi întreaga dimensiune a „ororii“, când îţi dai seama ce fotografiau (sau se selfie-zau în grup) „turiştii“ de-abia debarcaţi la Auschwitz (pentru că regizorul schimbă direcţia camerei, la fel de fixă ca şi prima oară).

În esenţă, întrebarea pe care trebuie să şi-o pună orice spectator care se-apucă de „Austerlitz“ este următoarea: dac-ar vizita Auschwitz-ul, primul lucru pe care l-ar face ar fi să-şi facă un selfie şi să-şi dea check-in pe Facebook? Pentru că asta fac cei mai mulţi dintre vizitatori. Nici ceilalţi nu par prea pătrunşi de importanţa istorică a sitului şi de semnificaţia celor petrecute aici, fiind mai preocupaţi să-şi cumpere un suc (de, căldură mare!) sau să-ntrebe ghidul când vor avea pauza de masă (în interiorul fostului lagăr).

Un mare film despre Holocaust

„Austerlitz“ este un documentar observaţional care tratează o zi din actuala stare turistică a sitului Auschwitz, locul unde au murit atâţia oameni şi care-a devenit sinonim cu exterminarea politică. Ca şi „Fiul lui Saul“ de anul trecut (un alt film care-ar trebui proiectat non-stop într-un cinematograf sau spaţiu public, aşa cum se proiectau, la un moment dat, filmele lui Tarkovski în Franţa), „Austerlitz“ este şi un mare film despre Holocaust, iar actualitatea şi importanţa lui sunt de domeniul evidenţei.

Loznitsa (foto dreapta) reuşeşte să atingă două teme, două subiecte esenţiale şi deosebit de actuale: modul în care mai reuşim să ne raportăm la un eveniment istoric major de la care au trecut, iată, 70 de ani (de-aici, cred, jocul de cuvinte Austerlitz/Auschwitz) şi, doi, nocivitatea (cel puţin pentru elementarul bun-simţ) a turismului modern, de masă, cu conotaţii culturale, istorice sau spirituale (vezi şi „tragedia“, repet la adresa minimei decenţe intelectuale, care se întâmplă la mănăstirile din nordul Moldovei), în care ajungi bou şi pleci vacă, căruia circuitul de la Auschwitz nu-i este decât un caz particular.

Cu acest film şi cu ficţiunea „A Gentle Creature“ (după „Sfioasa“ lui Dostoievski) prezentată la Cannes anul acesta, Loznitsa se instalează decis ca unul dintre cei mai importanţi (şi semnificativi) cineaşti contemporani. Filmul la care s-a apucat să lucreze acum se numeşte „Donbass“ (titlul spune totul) şi, contrar a ceea ce s-ar crede, nu este un documentar, ci ficţiune.

Info

Austerlitz (Germania, 2016)
Regia: Sergei Loznitsa

5 stele

Citeşte şi:


un „Portret de regizor“ al ucraineanului Sergei Loznitsa

„Antigona la Auschwitz“ – cronica la filmul maghiar „Fiul lui Saul“ (2015), regia: László Nemes

„Occidentul“ s-a născut în Grecia şi a murit în Grecia. Mai precis, pe insula Kos – despre turismul modern de masă

PORTRET DE REGIZOR

Kenneth Branagh – interpretul contemporan al „contemporanului“ Shakespeare



E greu de spus când vrei să vorbeşti despre britanicul Kenneth Branagh (născut însă pe 10 decembrie 1960 în Belfast, capitala Irlandei de Nord, parte a Regatului Unit) pe ce să te concentrezi mai întâi: pe cariera sa de actor (62 de credite) sau pe cea, fabuloasă până la un punct, de regizor (20 de filme semnate, începând cu ecranizarea „Henry V“ din 1989, printre care foarte puţine scurtmetraje sau spectacole de teatru/operă filmate). Oricum, el intră de vineri pe marile noastre ecrane ca autor al noii ecranizări „Crima din Orient Expres” (după Agatha Christie), căreia-i semnează regia, dar îi este şi interpret (chiar în rolul principal al detectivului de origine belgiană Hercule Poirot).

Foto dreapta: Hamlet (Kenneth Branagh), către Ofelia (Kate Winslet): „Ofelia, du-te dracu’ la mănăstire!“

Un „Hamlet“ de secol XIX

Un lucru este cert: am spus „britanic“, pentru că Branagh (fără vreo tangenţă de sânge irlandez) este unul dintre cei mai „britanici“, specific insulari cineaşti din cinemaul contemporan. Nu degeaba este el în primul rând renumit pentru ecranizările cinematografice (regizor şi interpret) după Shakespeare, poetul naţional al englezilor, aşa cum era pe vremuri alt mare actor (şi regizor) britanic, Sir Laurence Olivier (cu care, de altfel, a fost des comparat). Prima dintre acestea a fost „Henry V“, în 1989 (şi interpret al rolului titular), nu întâmplător aleasă, pentru că şi Olivier repurtase succes cu acelaşi text shakespearian, în filmul său din 1944.

Noua ecranizare după Marele Will a fost bine primită şi a fost urmată, cu un succes neştirbit, de „Mult zgomot pentru nimic“ (1993, coup-de-foudre şi pentru critici, şi pentru spectatori), o ecranizare după „Mary Shelley’s Frankenstein“ (1994, cu Robert de Niro în rolul Monstrului şi Branagh în cel al lui Victor Frankenstein) şi, ca o încununare, „Hamlet“-ul din 1996, plasat în Europa secolului XIX, cu care regizorul (evident, şi în rol principal) nu s-a făcut deloc de râs (durată: 4 ore).

Succesul acestor filme a lăsat, însă, în umbră „bijuterii“ precum comedia amară „Peter’s Friends“ (1992) sau thriller-ul „Dead Again“ (1991). Chiar dacă, după despărţirea de actriţa Emma Thompson, partenera sa la acea vreme, şi începerea prea deselor cochetării cu Hollywoodul, nivelul valoric al filmelor lui Branagh a scăzut, el rămâne totuşi un cineast important.

Top 5 filme importante

1. Hamlet (Marea Britanie-SUA, 1996)
2. Henry V (Marea Britanie, 1989)
3. Much Ado About Nothing (Marea Britanie-SUA, 1993)
4. Peter’s Friends (Marea Britanie, 1992)
5. Frankenstein (SUA-Marea Britanie, 1994)

„Let’s the show of revenge begin!“