Cuvintele “cu p” în cultura română

Vă puteţi imagina că Preşedintele Institutului Goethe apare la o conferinţă de presă şi pronunţă cuvintele Schwanz şi Arsch? Vă puteţi închipui că Preşedintele British Council ar spune, în faţa presei, cuvîntul fuck? Credeţi că un academician francez care ocupă funcţia de preşedinte de onoare la o instituţie culturală ar spune în public despre un alt om de cultură francez că este “haimana ordinară”?

Eu nu cred. La noi, se poate. Noul preşedinte al ICR şi-a anunţat intenţiile. Nu direct, ci prin vocea academicianului Nicolae Breban, “cel mai mare romancier modern al limbii române” (dl Radu Boroianu dixit), care a devenit “preşedinte onorific al Consiliului consultativ al ICR”. În această calitate – onorifică – a ţinut un discurs cu totul lipsit de onoare: o răfuială provincială (nicidecum de “om cu operă”) cu cîţiva oameni de cultură (scriitori, regizori, artişti), în cuvinte grele.

A caracterizat superficial “literatura asta de p...ă, de p...ă (...), de prostituţie, imaginea asta de mizerabilism” şi a încheiat patetic îndemnîndu-ne pe toţi “să nu mai lingem în fund pe şef, să nu mai furăm banul străin, să facem lucrul bine făcut, cum ne îndeamnă domnul preşedinte Iohannis, să respectăm comunitatea în care ne-am născut, să respectăm cutumele, obiceiurile, credinţa, Biserica, să respectăm cuvântul scris, care vine din Psaltire, din Biblie”. Înălţător, nu? Să ceri “respectarea cuvîntului”, să invoci Biblia şi Psaltirea după ce ai şters pe jos cu cîţiva respectabili oameni de cultură e o adevărată performanţă morală.

Tocmai pentru că trebuie să respectăm cuvîntul (scris sau rostit), întreb: putem lua discursul dlui academician preşedinte de onoare drept program sau măcar anunţ privind intenţiile ICR? Aşa ar trebui. La instituţiile serioase – de exemplu, Institutul Goethe ori British Council – aşa se face după numirea noilor şefi: se anunţă programul şi intenţiile. Dar ce a spus, de fapt, dl academician? Nimic. Nimic despre ce ar trebui să facă instituţia, nimic despre cum ar trebui promovată cultura română, nimic despre planuri ori proiecte.

Dl Radu Boroianu va avea acum o problemă în plus: fie să ţină cont de opiniile d-lui preşedinte al Consiliului consultativ (căci doar de-aia l-a numit, nu?), fie să facă într-adevăr un plan serios şi aplicat cu privire la activitatea viitoare a ICR. În ambele situaţii, iese prost: răfuielile d-lui academician n-au cum să devină programe şi proiecte instituţionale, iar un plan serios n-are cum ieşi la iveală după ce, la prima ieşire în public, oameni de cultură cît se poate de respectabili au fost jigniţi şi trataţi cu dispreţ. Nu mai poţi mima seriozitatea instituţională după ce, în prima conferinţă de presă, ai stat lîngă un “preşedinte de onoare” care a luat în tărbacă partea cea mai bună şi mai vie a culturii române din ultimii ani, de la filmul Balanţa al lui lui Lucian Pintilie încoace (considerat punctul de origine al “mizerabilismului” cultural).

Spusele d-lui academician nu respectă nici Biblia, nici Psaltirea, nici altceva. Dar, dincolo de asta, arată neseriozitatea comportamentului instituţional în România. Cum de e posibil aşa ceva? Simplu: pentru că ICR nu mai e o instituţie serioasă şi funcţională şi nici n-are cum să fie. În loc de programe şi proiecte, noua conducere a institutului a pornit la drum cu răfuielile şi obsesiile personale ale unui romancier care a catalogat la grămadă literatura de azi ca fiind “cu p”. N-au prea curs valuri de indignare din cauza asta.

În schimb, indignaţii de serviciu de la Antena 3 şi de prin alte locuri s-au apucat să comenteze (fără să aibă habar) prezenţa, într-o expoziţie de la ICR New York, a unei reviste de avangardă (al cărei nume este tot “cu p”) scoasă în 13 exemplare de Jules Perahim, Gherasim Luca, Aurel Baranga şi Paul Păun (pe atunci, în 1930, liceeni), pentru care au ajuns la închisoare (alături de Geo Bogza, arestat deja pentru poemul Jurnal de sex). Să ne înţelegem: o provocare a unor artişti (şi cîte nu sînt, în cultura lumii!) care folosesc cuvinte “cu p” în creaţia lor trebuie judecată după criteriile artei. N-are rost să reluăm discuţia despre artă şi pornografie cu diletanţii, la televizor. În schimb, cuvintele “cu p” (şi alte cuvinte grele) rostite în conferinţa de presă a ICR sînt un semn că, în loc de instituţii serioase, promovarea culturii române în lume va avea parte în continuare de toane şi de răfuieli.