E ruşinos că instituţia cu cea mai mare subvenţie de la ministerul culturii (între 75 şi 100 milioane € în următorii cinci ani) nu a reuşit să atragă decât trei candidaţi, dintre care unul nici nu era eligibil. Secretomania ministerului a ascuns numele celor trei, dar logica elementară şi surse bine informate îl indică pe actualul interimar al ONB drept unul dintre candidaţi, acesta obţinând nota 5,84 — substanţial sub barem. Dar această notă poate fi văzută şi ca o evaluare realistă a activităţii interimarului într-o stagiune pe care o consider cea mai cenuşie din ultimul deceniu. Cele două premiere (Don Carlo şi Cav&Pag) nu pot face uitate cele 11 producţii de operă şi 12 coregrafii, toate noi, eliminate din repertoriul anului 2018. Cu atât mai ruşinos cu cât Ştefan Ignat a beneficiat şi de consilierea lui Ioan Holender. Cu toate acestea, tot el va rămâne interimar, chiar dacă proiectul său de management este slab. Deşi consecinţa acestui rezultat impune o demisie sau o demitere rapidă.

Este lamentabil că un colectiv de aproape 600 de persoane angajate pe viaţă la ONB nu poate produce nici măcar un singur candidat capabil să obţină cel puţin nota 7,00 la un examen de management. Vorbim de acelaşi colectiv care a luptat din răsputeri să alunge excelenţa artistică din instituţie în 2016, bagatelizând fără ruşine pierderile de la balet. În mod ironic, în cazul în care concursul ar fi fost totuşi câştigat de cineva, acesta ar fi fost anunţat pe 9 Mai. Adică de Ziua Europei, la cea mai naţionalistă instituţie, criticată dur de presa occidentală acum doi ani, atunci când orchestra refuza să cânte, maşiniştii refuzau să ridice cortina, iar spectatorii erau poftiţi să plece acasă, provocând în final demisia unui ministru al culturii.

În aceste condiţii, ministerul culturii nu este mai puţin vinovat de eşec. Criteriile de eligibilitate neconstituţionale, comisiile de evaluare (evident secrete şi ele) alcătuite din oameni care n-au nici o experienţă relevantă în materie de management al unui teatru de operă, limitarea perimetrului deciziilor managerului general la cele ale unui administrator de bloc, birocraţia şi modul de funcţionare atât de învechit încât ar putea să aniverseze un centenar fac aproape imposibilă selectarea unui manager modern. Pentru ce mai dăm atâţia bani la Opera Naţională? Desfiinţarea ONB şi trimiterea acasă a angajaţilor nu mai pare deloc o opţiune absurdă, ci o rezolvare a unei crize care nu se mai sfârşeşte. De ce să ne mai facem de râs cu ocazia Centenarului? Sau pe tot parcursul anului 2019, când la Bucureşti se vor ţine nenumărate şedinţe cu miniştrii Europei în condiţiile preluării preşedinţiei Consiliului UE. Sau prin jena de a nu putea prezenta decent un spectacol de operă în cadrul sezonului cultural româno-francez sau la festivalul Europalia. De ce?

Excelenţa artistică? Nu rămâne decât s-o descoperim în altă parte. De pildă la cinema, Duminică, atunci când se va transmite de la Covent Garden Manon, cel mai frumos balet, altădată prezentat pe scena ONB, în 6 spectacole memorabile.

Desfiinţaţi Opera. Consumă mulţi bani, calitatea actului artistic e cel mult mediocră şi instituţia nu este guvernabilă, pentru că sistemul nici măcar nu mai poate produce un manager.

Articole publicat pe blogul Despre Opera.