Coadă la Parsifal

Imaginile cu coada de la Ateneul Român la Parsifal, o repetiţie cu public a celebrei opere wagneriene, prezentată în concert pe 7 şi 8 octombrie la Ateneul Român sub bagheta dirijorală a maestrului Christian Badea, ar fi putut face rating dacă aşa numitele televiziuni de ştiri i-ar fi dat atenţie.

Interesul s-a oprit la intrarea în... subiect, cu declaraţiile preşedintelui Iohannis care venise la eveniment, dar n-a scăpat de întrebările despre DNA. Noi ceilalţi, sătui de politica dâmboviţeană, ne-am uitat plăcut surprinşi la melomanii rămaşi la uşa Ateneului (nu doar fiindcă era gratis, cum zic unii) care vorbesc atât de frumos despre fibra reală a unei părţi imporante a românilor care-şi văd tăcuţi de viaţa lor, de preocupările culturale, spirituale. Când mai auziţi pe unii exaltând sloganuri imfamante despre trogloditism şi lipsă de educaţie, despre mostenirea grea s.a.m.d., să le amintiţi de coada la Parsifal, de sălile de concert neîncăpătoare, de sold out-urile de la Opera Română şi de la teatrele bucure;tene, de îmbulzeala de la la târgurile de carte.

Nu că ar fi deajuns, pentru că acest peisaj se datorează şi faptului că nu avem suficiente săli de concert, că cele existente sunt neîncăpătoare, că multe teatre sunt încă pe drumuri în căutare de sedii că, deci, cerinţa e mai mare decât capacitatea actuală a ofertei. Cultura în România e în mare parte subvenţionată. Atât cât e. Dar tot e mai bine decât să fie lăsată la voia întâmplării într-o ţară în care mecenatul şi sponsorizările sunt corespunzătoare nivelului de dezvoltare a capitalului. Adică practic invizibile (e de apreciat că la evenimentul citat au pus umărul şi branduri de succes ca Rompetrol prin Fundaţia Română pentru excelenţă în muzică, dar şi ICR sau AFCN).

Celor care cer privatizarea teatrelor sau a altor entităţi culturale le amintim că occidentalii cu trecut glorios în materie ne invidiază pentru sistemul existent care ne pune la adăpost de crize majore (vă amintiţi criza intermitenţilor din Franţa care ameninţa cu suspendarea festivalul de la Avignon?). Zilele trecute, televiziunea Arte prezenta un documentar despre Teatrul Naţional Chaillot. O uzină! Un model de spaţiu multicultural. Dar câte asemenea sunt în Franţa, unde proliferează micile trupe independente, vânând câte un proiect cu statul? Evident, puţine. Când s-a inaugurat naţionalul bucurestean în forma lui ambiţioasă actuală de centru cultural cu şase-şapte săli de spectacol, au fost destui cârcotaşi care-au contestat amploarea acestui proiect naţional. Iată însă că acum beneficiază cu toţii de spaţiile lui generoase.

Evenimentele de la Ateneul Român, de la Sala Radio, spectacolele operei, dincolo de scandalurile care i-au periclitat statutul, trebuie protejate şi cultivate precum perla din scoică.

Revenind la Parsifal şi la evenimentul creat în jur. Dac-aş fi fost redactor de stiri, m-aş fi bătut pentru promovarea acestei extraordinare iniţiative, atât de semnificativă în fond şi formă. Pentru că nu doar supărarea celor rămaşi pe-afară, eventual lipsurile în organizare ne inspiră aici cât mai ales ideea că există în societate acest interes aristocratic şi un nucleu de public pe care nu l-aş numi de nişă, chiar dacă aici e vorba de Wagner, care ar putea să participe la redefinirea noastră ca neam dacă nu l-am ignora. E adevărat, lumea aceasta a melomanilor, a amatorilor de evenimente culturale, trăieşte în afara politicii de cancan care ne intoxică viaţa şi pentru care, în mare parte, se fac vinovate maldărul de televiziuni agramate, subculturale (şi unele radiouri unde, mai deunăzi, numele pictorului Joan Miró era pronunţat Jan, iar Richard Wagner, Riciard). Dar aceste trăiri frumoase, dacă ar fi promovate mai mult, ar putea influenţa şi restul societăţii schimbând ceva din mentalitatea mercantilă a anilor de capitalism sălbatic.

Pe scurt, evenimentele de la Ateneul Român, de la Sala Radio, spectacolele operei, dincolo de scandalurile care i-au periclitat statutul, trebuie protejate şi cultivate precum perla din scoică. O perlă care acum s-a numit Parsifal, astă vară Fidelio şi peste un an un alt Festival Enescu cu mari şi minunaţi interpreţi din lumea largă. Apropo de perle, pe când reluarea la Opera Română a succesului din vară cu Fidelio, care n-a avut parte decât de o premieră expediată la final de stagiune şi obnubilată în septembrie de o Văduvă veselă care a dispărut şi ea prea repede.