Ultimele știri ⏱️România alege România la EURO 2024 Război în Ucraina Război în Israel Istoria zilei

Băiatul cu vioara

0

Publicat: 21.09.2016 15:15

Ultima actualizare: 06.08.2022 00:22

Nici măcar nu-mi amintesc ce făceam eu la 16 ani – nimic ieşit din comun, asta e cert. Dumneavoastră ce făceaţi la vârsta asta? Vă spun eu ce face Donghyun Kim: cântă Concertul pentru vioară în re major op. 61 al lui Ludwig van Beethoven şi şlefuieşte meticulos, până la perfecţiune, sunetul.

Iar atunci când încheie, deasupra capetelor, în Sala Mare a Ateneului Român, se ridică un Bravo! spontan, într-o voce, şi aplauze puternice însoţesc ieşirile şi intrările repetate în scenă ale violonistului din Coreea de Sud.

E luni, 19 septembrie, ora 22:00, iar eu n-aş vrea să fiu în papucii juraţilor: finala secţiunii Vioară a Concursului Enescu, ediţia 2016, tocmai s-a încheiat, iar juriul s-a retras, un sfert de oră, pentru deliberare. Aş vrea totuşi să fiu o muscă – fie, un fluture – şi să poposesc o clipă pe umerii câştigătorilor de acum doi ani ai concursului: laureatul secţiunii Vioară, Ştefan Tarara, şi câştigătorul secţiunii Pian, Josu de Solaun, au urmărit împreună, într-o lojă din apropierea lojei juraţilor, festinul din Sala Mare a Ateneului Român. Nu-i nicio exagerare aici: s-a cântat de două ori Ceaikovski – Concertul pentru vioară în re major op. 35 (Erzhan Kulibaev şi Gyehee Kim) şi o dată Beethoven, în interpretarea celui mai tânăr concurent înscris anul acesta la secţiunea Vioară (Donghyun Kim).

Micile istorii ale finalei

Aşteptând, cu picioarele uşor depărtate şi bine înfipte în podea, ca Orchestra Filarmonicii „George Enescu” să atace primele note ale Concertului pentru vioară de Ceaikovski, Erzhan Kulibaev pare un războinic care strânge forţe din aerul sălii; şi care-aşteaptă să se hrănească din atmosfera, crescendo-ul acestei compoziţii faimoase. E numai o impresie, şi una care se risipeşte îndată: kazahul va exprima pe toată durata concertului o uimire constantă, de copil care se află în faţa unei mari, uriaşe bucurii. Iar eu îi ofer chiar acum, cu puterea pe care mi-o conferă prezenţa la finală, premiul pentru cel mai expresiv concurent. Aici strânge buzele jucăuş şi zâmbeşte, dincolo face ochii mari, de parcă s-ar mira şi el de sunetele care ies din vioară, la pasajele muzicale dramatice fruntea i se-ncreţeşte a plâns. Şi, pe alocuri, ai impresia chiar că privirea concentrată, ochii într-un singur punct sunt cei care, de fapt, controlează arcuşul; şi sunetul care vine după, cu susurul, fineţea unui cuţit, cu lama încălzită, care trece prin unt.

Un lucru e cert: e un evantai de emoţii kazahul, iar concertul acesta i se potriveşte mănuşă; şi aplauzele generoase – inclusiv cele spontane, de după prima parte – răsplătesc deopotrivă interpretarea exaltantă şi spectacolul figurii. Şi încă un amănunt dincolo de muzică: în clipele de pauză ale viorii, Erzhan Kulibaev trage de reverele smokingului şi-şi aranjează mânecile – Ceaikovski nu se poate cânta oricum.

După pauză, intră pe scenă Donghyun Kim – şi, pentru că se trage mai în spate, mai spre inima orchestrei, dar şi pentru că e îmbrăcat în negru, cu o cămaşă lungă, peste pantaloni – pare şi mai mic decât e; un copil sobru, serios, rătăcit printre oamenii mari. Numai că sunetul care iese din vioara coreeanului de 16 ani nu e sunet de copil, e o minune; şi la finalul celor 45 de minute ale Concertului pentru vioară în re major op. 61 de Ludwig van Beethoven se poate ca publicul să fi decis deja că acesta e câştigătorul secţiunii Vioară a Concursului Enescu.

Până acolo însă, Donghyun Kim ascultă orchestra şi-şi aşteaptă cuminte intrarea în concert: în mâna dreaptă, vioara, îndreptată în jos, şi arcuşul, ţintind spre cerul cupolei. În mai toate momentele de respiro aşa vor sta vioara şi arcuşul, unul în prelungirea celeilalte; aşa, sau, spre finalul concertului, vioara ca ofrandă, ţinută în ambele mâini, paralel cu podeaua. O ultimă strânsoare a şurubului arcuşului, şi gata, începe, iar pentru următoarele zeci de minute nu mai e decât atât: limpezimea, claritatea fenomenală a sunetului. Şi efortul uriaş care e în spatele acestui travaliu de obţinere a sunetului perfect; şi picăturile de transpiraţie de pe frunte, care i se scurg pe pleoape şi-i intră în ochi; şi pe care le şterge, în micile pauze, cu o batistă albastră – mai întâi, ochii, apoi obrajii, apoi fruntea şi gâtul; şi-apoi, când nu mai e timp de batistă, direct cu podul palmei.

Şi vă mai întreb o dată aici – şi în pauza dintre părţi, când se aplaudă iar, copios, îmi întreb şi colegul de pe scaunul din stânga: tu ce făceai la 16 ani? Că eu, clar, nu făceam nimic de importanţa a ceea ce face Donghyun Kim pe scena Ateneului Român şi aiurea. Nici nu ştiu dacă să râd sau să plâng la contactul cu această mică revelaţie; aleg să râd, ce altceva poţi face?, iar Donghyun zâmbeşte, unul dintre puţinele zâmbete în această finală, atunci când părăseşte scena însoţit de un cor de aplauze; şi nu din cele de complezenţă. Din cele autentice, entuziaste.

Închide finala o regină: Gyehee Kim, din Coreea de Sud – căci e îmbrăcată ca o regină concurenta de 23 de ani din Seul, în rochie aurie, de parc-ar fi ea însăşi, cu totul, parte a broderiilor aurii ale Sălii Mari a Ateneului Român. Şi cântă ca o regină Gyehee Kim, controlând sunetul şi vioara şi înveşmântând cu aer proaspăt acelaşi Concert în re major op. 35 de Ceaikovski; aproape că ai senzaţia că Gyehee cântă cu totul altceva decât a cântat Erzhan Kulibaev în debutul serii. E o interpretare vie, plină, bucuroasă, şi-n primele secunde m-am temut că nu va fi aşa – fie şi pentru că dirijorul Christoph Poppen a ridicat braţele, dând semnalul de începere a bucăţii muzicale, înainte ca tânăra să fi încheiat meticulosul ritual de aşezare a unei batiste albe pe spatele viorii. Dar nu, cea de-a treia finalistă cântă netulburată, cu ochii aproape închişi, ca două linii negre, iar eu mă bucur urmărind jocul sprâncenelor, ba sus, ba jos, în funcţie de subţirimea, corpolenţa sunetului.

E linişte, multă linişte pe faţa violonistei coreene şi, în micile pauze, când cântă doar orchestra, vioara se odihneşte pe inimă şi pe umărul stâng; iar mâna care ţine arcuşul se şterge în faldurile rochiei aurii, cu paiete. La 21:38, când Gyehee cântă încă, îmi spun în minte: Nu vreau să fiu jurat.

„Competiţiile sunt foarte dificile şi aproape inumane...”

Iar când, 40 de minute mai târziu, preşedintele juriului, Pierre Amoyal, vine la microfonul din mijlocul scenei şi spune: „Dumneavoastră aţi auzit mai multe concerte cu orchestra, noi am ascultat mai mult nişte recitaluri – şi poate că evaluarea noastră nu va coincide cu a Dumneavoastră...”, înţelegi că Donghyun Kim, de 16 ani, favoritul publicului, nu va câştiga trofeul secţiunii Vioară anul acesta. Pierre Amoyal ştie şi că premiile 2 şi 3 sunt mai greu de digerat de către finalişti, aşa că tot el aşază lucrurile în context şi încearcă să îndulcească micile regrete ulterioare ale celor care nu vor pleca acasă cu trofeul: „Competiţiile sunt foarte dificile şi aproape inumane; şi, pentru inimile fragile, ele pot fi dureroase...”.

Încheie însă pe ton optimist Pierre Amoyal, cu aprecieri despre minunata sală de concerte a Ateneului şi despre sufletul lui George Enescu, şi face apoi anunţul aşteptat: premiul 3 merge la kazahul Erzhan Kulibaev (iar eu adaug în minte premiul suplimentar, pentru expresivitate...), premiul 2 la Donghyun Kim (se aplaudă furtunos), iar trofeul secţiunii Vioară e câştigat de regina Gyehee Kim; cea care, potrivit mărturisirilor de câteva minute mai târziu, n-a început să participe la concursuri internaţionale decât foarte recent. Şi, ca şi acum doi ani, când premiul cel mare al secţiunii Vioară a mers la Ştefan Tarara, se câştigă din nou cu Ceaikovski: Concertul pentru vioară în re major op. 35 i-a purtat noroc concurentei cu rochie aurie din Coreea de Sud. Către ea merg alte două premii – participarea la iPalpiti Festival of International Laureats 2017 şi premiul Academiei Kronberg – ba chiar trei, dacă luăm în calcul şansa de a interpreta, pe scena Festivalului Enescu, alături de unele dintre cele mai importante orchestre ale lumii.

Cât despre Donghyun Kim, băiatul cu vioara, el pleacă de la Bucureşti cu aplauzele frenetice ale unei săli întregi la capătul Concertului de Beethoven – „the greatest concerto”, cum l-a numit chiar violonistul – şi cu premiul special al dirijorului Cristoph Poppen, care l-a invitat pe coreean să interpreteze un concert, sub bagheta sa, în cadrul unui festival internaţional din Portugalia. ...şi mai pleacă şi cu schimbul sprinţar de priviri cu George Enescu – ca şi cum o torţă imaginară ar trece din mâinile violonistului Enescu în mâinile acestui uriaş talent care e Donghyun Kim.

Noapte de septembrie în Bucureşti: Donghyun Kim, faţă în faţă cu George Enescu. Foto: Kwon Huijo