Ovaţii nesfârşite, numeroase rechemări la rampă, semne ale preţiuirii venite din partea unui public entuziast care nu dorea să se despartă de aceşti artişti minunaţi, de muzică, de fermecătorul violonist român Liviu Prunaru, solistul serii; ...de conducătorul ansamblului. Un entuziasm întremător stârnit de muzicieni al căror profesionalism exemplar, a căror dăruire în cânt stârneşte în continuare admiraţia lumii muzicale internaţionale. Partidele corzilor dezvoltă un sunet de uimitoare, de luminoasă puritate, aidoma vocii umane; iar suflătorii, în mod special alămurile, întăresc coeziunea ansamblului; cu vigoare, cu justă susţinere. In urmă cu un deceniu, realizând o imensă statistică internaţională, un important consorţiu britanic media plasa acest colectiv simfonic pe primul loc înaintea unor ansambluri orchestrale de mare tradiţie. Pe parcursul ultimelor două concerte bucureştene muzica lui Enescu a stat alături de marile capodopere orchestrale, de Simfonia a IV-a de Gustav Mahler, de una dintre capodoperele simfonismului secolului trecut, de Simfonia a V-a de Serghei Prokofiev.

Creaţia enesciană a încadrat, literalmente, a dat consistenţă concertelor recentei ediţii a Festivalului. In calitate de solist al concertului final, violonistul Liviu Prunaru a prezentat un opus concertant recent recompus din schiţe, anume Caprice Roumain; versiunea orchestrală îi aparţine compozitorului Cornel Ţăranu. Spiritul enescian al muzicii a fost la el acasă! O viziune actuală asupra particularităţilor violonisticii tradiţionale locale încadrate într-un extins opus concertant, imaginat şi lăsat neterminat de compozitor. Realizarea îi aparţine lui Liviu Prunaru, un muzician, un telent autentic; actualmente concert-maestru al celebrei orchestre olandeze. Impresionant este felul în care rafinamentul timbral, subtilitatea inflexiunilor intonaţionale, dinamica interioară, sensibilizează împreună natura comunicării; iar aceasta într-o desfăşurare extinsă, statică, expozitivă, de la evocarea cântecului lung la cea a jocului bătrânesc. Este un ciclu concertant şi nu o suită. Parcurgerea tuturor momentelor nu este obligatorie. Alegerea, înlănţuirea a două sau maximum trei momente ar fi în avantajul constituirii unui opus concertant ce nu beneficiază de dinamica tradiţională privind raporturile dintre idei, teme, planuri tematice, dintre secţiuni. A fost momentul de înaltă încântare, cel care a aureolat acestă ediţie a Festivalului. În plus, Prunaru defineşte un echilibru de natură statică între spectacolul sonor, violonistic, şi spectacolul interior pe care solistul şi dirijorul au simţit a-l echilibra cu indicibilă savoare. In mod cu totul semnificativ, primul moment al concertului final, pe parcursul uverturii la opera Euryanthe de Carl Maria von Weber, muzicienii olandezi i-au invitat pe tinerii lor colegi, pe membrii Orchestrei Române de Tineret, să li se alăture într-o comuniune profesională aşezată sub semnul muzicii. Căci la ei în ţară, muzicienii Ochestrei Regale Concertgebouw din Amsterdam, oferă înaltul lor patronaj Orchestrei Olandeze de Tineret, ansamblu prezent inclusiv pe scenele româneşti, în urmă cu o lună.

S-a vorbit şi s-a scris mult referitor la primul eveniment al actualei ediţii; ...opera Oedipe în versiune de concert, prezentată în deschidere, sub bagheta dirijorului Vladimir Jurowsky. Este un act de supremă responsabilitate pe care actualul director artistic al Festivalului şi l-a asumat alături de bas-baritonul Paul Gay, alături de întregul colectiv al Orchestrei Filarmonice Londoneze, L.Ph.O. In mod semnificativ, este vorba de un schimb al generaţiilor artiştilor de primă linie, cei din urmă cu şase decenii; de la David Ohanessian şi Zenaida Pally, deja intraţi în legendă, la actuala echipă, muzicieni instrumentişti, dirijor, solişti ce reprezintă – trebuie să o recunoaştem – realizarea supremă în materie de simfonism enescian în zona muzical-dramatică.

Realizarea Simfoniei a 3-a, în do major, în versiunea muzicienilor italieni ai Orchestrei Academiei Naţionale Santa Cecilia din Roma, conduşi de Antonio Pappano; ...este artistul unei angajări totale, permanent întreţinute. A fost celălalt opus enescian ce a marcat recenta ediţie. Lucrarea a fost scrisă cu un secol în urmă, în două versiuni ce au urmat anilor primei conflagraţii mondiale; a fost definitivată în anii marelui eveniment al realizării României celei Mari. Este momentul speranţelor împlinite cu trudnic efort. Moment deloc apoteotic. Este un parcurs dantesc, din Purgatoriu spre serenitatea paradisiacă a Finalului lucrării. Nu este spectacolul victoriei; este momentul extins al meditaţiei. Alături de Arthur Honegger, de alţi artişti ai momentului, Enescu dezvoltă o autentică viziune umanistă ce va alimenta mediul intelectual-artistic european; ...ce va da sens creaţiei sale de maturitate. Atât forma mare a lucrării cât şi tipul evoluţiei dezvoltă tiparul simfoniei în trei mişcări animată intens de semnificative celule generatoare ce susţin arcul mare simfonic; într-o evoluţie ciclică consecvent întreţinută. O elaborare complexă admirabil susţinută de această dată de artiştii italieni, de orchestra şi de Corul Academic al instituţiei, de dirijorul Antonio Papano! La finalul concertului, în semn de omagiu suprem, maestrul a cuprins în ambele braţe partitura generală a lucrării!

Ne vom aduce aminte cu nostalgică bucurie de momentele camerale violonistice enesciene, prezente în Festival sau în timpul acestuia; spre exemplu de ciclul celor trei sonate cu pian; şi nu numai. La Atheneul Român, Renaud Capuçon şi pianistul Jérôme Ducros au prezentat prima sonată, lucrare de tinereţe pe drept şi pe nedrept neglijată de muzicienii performeri. Remus Azoiţei şi pianista Alexandra Dariescu au adus o versiune cu totul inspirată, romantic echilibrată a Sonatei în fa minor, cea de a 2-a, iar în Aula Palatului Cantacuzino sub egida Muzeului Enescu, Luminitza Petre şi pianistul Mihai Ungureanu au etalat un întreg regal enescian prezentând celebra Sonată „în caracter popular românesc” precum şi marea capodoperă enesciană „Impresii din copilărie”; fapt inedit de interes aparte, pe parcursul aceluiaşi recital au fost prezentate două dintre Ariile pentru vioară solo în caracter popular românesc, miniaturi violonistice de mare savoare, lucrări ce merită a intra în repertoriul curent.

O menţiune specială o merită realizările pianistei Raluca Ştirbăţ, deţinătoare a unei integrale discografice enesciene; pe parcursul unui important recital susţinut la Sala Auditorium a prezentat un puţin cunoscut opus enescian, Sonatensatz, compus în pragul tinereţii mature; ...dar şi celebra Sonară a 3-a, în re major.

În ce priveşte creaţia enesciană; ...au existat, desigur, şi performanţe modeste venite de unde nici nu te aşteptai. Mă refer la Sonata în fa minor insuficient pregătită de Maxim Vengherov şi de pianistul Vag Papian, la parcurgerea cu totul formală a partiturii orchestrale „Isis” de către Orchestra Naţională Rusă condusă de Mikhail Pletnev, la relatarea neimplicată a dirijorului Valery Gergiev, a colectivului Filarmonicii müncheneze în realizarea primei simfonii enesciene. Ne aducem aminte, cu decenii în urmă, pe aceeaşi scenă de concert, aceeaşi luacrare a cunoscut o realizare absolut magistrală datorată Orchestrei Simfonice de Stat din Moskova, ansamblu condus pe atunci de marele muzician Genady Rojdestvensky, apropiat prieten al muzicienilor români.

Cu atât mai mult merită a fi apreciată implicarea dirijorului Vladimir Jurowsky în realizarea magistrală a marelui opus enescian care este opera Oedipe. Sâmbătă seara, cu o zi înainte de închiderea Festivalului bucureştean, lucrarea a fost prezentată tot sub conducerea domniei sale, de aceeaşi echipă de muzicieni, cei care au urcat şi la Bucureşti pe scena Sălii Palatului; de această dată pe marea scenă londoneză de la Royal Festival Hall.

Materialul a apărut iniţial în revista România Literară