Pentru a înţelege imensul succes al acestui film – succes la critică şi la public (la câteva zile după premiera americană şi mondială de acum o săptămână, se afla deja pe locul 191 în top 250 imdb, ceea ce-i totuşi un indiciu al faimei, nu mai vorbesc de numeroasele recorduri de box-office doborâte), dar şi unul pur şi simplu artistic şi tematic –, trebuie să înţelegem rădăcinile universului DC Comics, căruia „Wonder Woman“ îi aparţine.

Personajul interpretat de Gal Gadot (născută acum 32 de ani în Israel, afirmată până acum doar în filmele seriei „Fast & Furious“, cu acest film se poate spune „s-a născut o stea“) a apărut prima oară pe marele ecran spre finalul filmului „Batman v Superman: Dawn of Justice“, de anul trecut, când Batman (Ben Affleck) găsise o fotografie de epocă şi o-ntreba care-i povestea ei, a Dianei Prince. De-aici pleacă noul film „Wonder Woman“, care-i spune povestea, primul dedicat pe marele ecran iconicului personaj DC Comics.

Prietenă cu Batman

Benzile desenate publicate de DC Comics – univers căruia Superman şi Batman îi sunt cei mai reprezentativi supereroi – au apărut prima oară în anii ’30, anii teribilei crize economice care-a lovit Statele Unite. Eroi ca cei doi menţionaţi, apărători fără greş ai dreptăţii, asigurau publicului sărăcit şi înspăimântat o consolare, îi ofereau o protecţie mentală necesară (una imaginară, dacă cea reală nu exista). Au curs tone de cerneală despre rădăcinile lui Superman în „Übermensch“-ul nietzschean („supraomul“) sau ale „Omului-Liliac“ în alte arhetipuri.

Ei sunt eroi unidimensionali, dedicaţi binelui umanităţii, şi suntem departe de ambiguitatea introdusă supereroilor săi de benzile desenate Marvel începând mai ales cu anii ’60. În această paradigmă funcţionează şi Wonder Woman, tovarăşă de misiuni a celor doi în teribila Justice League. Creatorul său, William Moulton Marston, a murit în 1947, lăsându-ne moştenire acest personaj, consolator şi... feminist avant la lettre.

Feminism de bun-gust

Acest lucru a fost bine surprins de scenariştii actualei pelicule („povestea“ filmului îi aparţine lui Zack Snyder – regizorul actualei serii „Superman“ şi al viitoarelor „Justice League“ –, secondat de Allan Heinberg şi Jason Fuchs), care adaptează totul la condiţiile actualei epoci pe care-o trăim, la fel de confuză, nesigură şi cu presentimentul izbucnirii unei conflagraţii majore ca cea de acum 80 de ani. „Wonder Woman“ este regizat – într-un mod admirabil – de Patty Jenkins (în curând, 46 de ani), regizoare care, după ce a reuşit un succes major, mai demult, cu „Monster“ (debutul său în lungmetraj, Oscar în 2004 pentru Charlize Theron), a lucrat de-atunci exclusiv în televiziune.

Îndrăznesc să spun că se vede că filmul e făcut de o femeie (care-şi continuă, de fapt, demersul feminist din „Monstru“, cu un côté pacifist şi umanist) – story-ul e spus cald, plăcut, cu tandreţe aproape, fără stridenţele atât de deranjante ale unui Snyder sau Singer („X-Men”). Este exact esenţa acestei poveşti protectoare, bine surprinsă de Jenkins şi de scenariştii ei. Până aici avem destule explicaţii ale succesului despre care vorbeam, dar filmul e mult mai interesant decât atât, pentru că ar fi o mare greşeală să considerăm „cultura populară“ – cea în care se văd cel mai bine arhetipurile sau chestiunile (geo)politice ale unui moment istoric, nu în operele „serioase“ – doar nişte „poveşti de adormit copiii“.

Acum ştim ce căuta amazoana în primul război mondial, adică WW în WWI

„Hunii“ care-au invadat Belgia

Aşa după cum (deja) se ştie, Diana Prince, ex-Diana din Themyscira, este, de fapt, o amazoană (numai că mitologia imaginată de scenariştii comics-urilor şi ai filmului este un talmeş-balmeş, total diferită de cea pe care-o ştiam), venită în lumea noastră cu ajutorul unui onest ofiţer american, Steve Trevor (Chris Pine), care traversează subţirele portal care desparte cele două lumi. Misiunea Dianei este să-l învingă pe Ares, nemilosul zeu al războiului, pentru – da! – a proteja specia umană (care-i, de fapt, rostul pe lume-al amazoanelor), şi are impresia că-l va găsi în teribilul „război fără sfârşit“ în care luptă pilotul – Marele Război, „războiul care trebuia să pună capăt tuturor războaielor“, WWI etc. Povestea imaginată de Marston era plasată în cel de-al doilea război mondial, numai că scenaristul Heinberg efectuează o schimbare importantă, mutând-o în primul război mondial şi motivând – într-un mod foarte corect! – că acesta este, de fapt, evenimentul „fondator“, care lansează războiul modern, ca maşinărie care implică toate pliurile societăţii.

Faptul că, în aceşti ani, se împlinesc 100 de ani de la conflagraţie (comemorare prea puţin luată în seamă) nu face decât să sporească semnificaţia acestei poveşti, în ultimă instanţă, anti-războinice. Este ciudat, dar scenariul păstrează toate clişeele propagandei de război (mai ales britanice) la adresa „nemţilor“, văzuţi ca singurii care-şi doresc existenţa şi prelungirea războiului, inspiraţi de maleficul zeu Ares. O singură dată au dat germanii cu gazul toxic în WWI, cu „iperita“ (de la localitatea flamandă Ypres, din Belgia), dar acest lucru nu se va uita niciodată (ceea ce nu li se iartă e, de fapt, sinistra invadare a Belgiei, prin care şi-au căpătat numele, şi renumele, de „huni“, adevăratul eveniment fondator şi definitoriu al secolului XX).

Ludendorff, dezgropat şi pus la treabă

Să fiu sincer, nu-mi dau seama cum se simte un german, la 100 de ani după, când vede pe ecran că „nemţii“ (caricaturizaţi în film la greu, de exemplu vorbesc mereu o engleză lătrată) sunt un neam care are orgoliul şi războiul în sânge, manipulaţi de Ares şi conduşi de un malefic şi sinistru mareşal Ludendorff (Danny Huston, despre care ni se induce ideea că-i chiar Ares; adevăratul general Erich Ludendorff – învingătorul, alături de Hindenburg, de la Tannenberg, dar, într-adevăr, un extremist, de sorginte prusacă – a murit în 1937, în nici un caz „hăcuit“ de Wonder Woman!), secondat de o şi mai malefică chimistă ucigaşă, Princess Isabel Maru / Doctor Poison (Elena Anaya).

Btw, David Thewlis (Sir Patrick Morgan / Ares, „zeul războiului“ – sau al adevărului?) şi spaniola Elena Anaya (Princess Isabel Maru / Doctor Poison, descoperită de Almodovar în „La piel que habito“), de nerecunoscut sub masca sa, fac veritabile creaţii în rolurile care le-au fost încredinţate. Una peste alta, cum spuneam, în cultura populară, nu în operele „serioase“, se văd cel mai bine arhetipurile sau chestiunile (geo)politice ale unui moment istoric, iar debutul pe marele ecran al „Wonder Woman“ este un exemplu de ceea ce trebuie să fie cultura populară – adică ceva care să lucreze asupra maselor într-un mod subtil, coerent, plăcut simţurilor şi minţii.

Info

Wonder Woman (SUA, 2017)
Regia: Patty Jenkins
Cu: Gal Gadot, Chris Pine, David Thewlis, Elena Anaya, Robin Wright, Connie Nielsen, Danny Huston, Ewen Bremner

4 stele

Citeşte şi:
„Şi supereroii mor, nu-i aşa?“ – cronica la filmul „Batman vs. Superman: Zorii dreptăţii“, regizat de Zack Snyder în 2016

PORTRET DE REGIZOR

Sofia Coppola – şi-a transformat numele în renume


Regizoarea americană Sofia Coppola este cea mai recentă câştigătoare a premiului pentru regie al Festivalului de Film de la Cannes, proaspăt încheiat, pentru „conducerea“ celui mai recent film pe care-l semnează, „The Beguiled“. Cum este puţin probabil ca acest film să fie distribuit prea curând pe ecranele noastre, e cazul s-o omagiem aici şi acum, cât timp ecourile evenimentului încă nu s-au stins.

I se spunea Domino

Autoarea a şase lungmetraje până în prezent (completate de scurtmetraje şi produse de televiziune) s-a născut în New York, pe 14 mai 1971, sub numele de Sofia Carmina Coppola. Este, după cum se ştie, fiica renumitului regizor Francis Ford Coppola, dar a reuşit să-şi constituie o carieră regizorală în nume propriu, ceea ce nu prea mulţi membri ai „clanului Coppola“ au făcut. De fapt, porecla Sofiei din copilărie era Domino, şi astfel este şi semnată pe genericul producţiilor cinematografice din anii’80, în general ale tatălui său, în care a început să apară ca un copil-actriţă. De fapt, primele ei apariţii (necreditate) sunt în „Naşul“ (când avea doar un an) şi „Naşul II“. „Domino“ va continua să apară în mai toate filmele tatălui său, de la „The Outsiders“ (1983) la „Naşul III“ (1990), dar şi ale altora, cum ar fi scurtmetrajul „Frankenweenie“ (1984) al lui Tim Burton.

Sofia Coppola şi-a ales să facă o „Marie Antoinette“, în 2006, pentru a spune povestea unei prinţese prinse în capcana unui sistem cu o etichetă rigidă (filmul se opreşte la momentul Revoluţiei), aşa cum era şi ea la Hollywood. A debutat cu „Sinuciderea fecioarelor“ (1999), un alt film uluitor despre adolescenţă, urmat de un alt titlu foarte apreciat, „Lost in Translation“ / „Rătăciţi printre cuvinte“. Coppola este o obişnuită a Croazetei: primul ei film a fost prezentat aici, iar „Marie Antoinette“, „The Bling Ring“ (2013) şi „The Beguiled“ au făcut parte din selecţia oficială. În 2010, câştigă Leul de Aur la Veneţia pentru „Somewhere“, după ce în 2004 primise Oscarul pentru scenariul la „Lost in Translation“. Este căsătorită cu muzicianul rock francez Thomas Mars (cu care are doi copii), lider al trupei francofone Phoenix, după ce între 1999 şi 2003 a fost soţia importantului regizor Spike Jonze, de care-a divorţat.

Top 5 filme importante

1. The Virgin Suicides / Sinuciderea fecioarelor (SUA, 1999)
2. Lost in Translation / Rătăciţi printre cuvinte (SUA-Japonia, 2003)
3. Marie Antoinette (SUA-Franţa-Japonia, 2006)
4. Somewhere / Undeva (coproducţie, 2010)
5. The Beguiled (SUA, 2017)