Şase motive să îmi placă Cristi Puiu
0
Îmi place Cristi Puiu. Nu e neapărat vorba de artistul Puiu, de filmele lui - deşi îmi plac şi acestea deopotrivă, ba chiar fără rezerve (despre iubirea cinefilă oarbă, vezi şi mai jos). Ştiu, e şocant, pentru unii, dar nu mă pot abţine să nu repet în diferite circumstanţe, îmi place de el. Honni soit qui mal y pense.
Spun că „îmi place“, nu că „îl admir“, nici că „îl respect“, deşi nu exclud nici aceste ipostaze, dar sentimentul de „imi place“ cred că e mai puternic, mai cald, mai sincer, mai simplu şi mai clar (în subiectivitate-mi, e adevărat) decît celelalte. Cînd am început să scriu critică de film (în 1992) se purta o dezbatere mai mult sau mai puţin oficială în şcoală şi în afara ei, despre critica „impresionistă“, pe care mai ales practicienii o dezavuau. Şi aveau dreptatea lor, discursul românesc despre film, cu doar cîteva excepţii notabile, devenise în anii ’80 un soi de delir inflamat de epitete, narcisism auctorial, onanie tristă ascunsă în batista metaforei pusă pe ţambalul cenzurii, motiv pentru care voci – unele importante - militau acum pentru o nouă critică, desprinsă de subiectivism şi de fandoselile ego-ului.
Drumul de la o extremă la cealaltă a fost rapid parcurs, iar expresia simplă „a plăcea“ a ajuns să fie demonetizată, ba chiar demonizată, rococo-ul subiectivităţii fiind strivit de betonul bauhausului axiologic, taxinomic, filozofic. Studenţilor şi absolvenţilor şcolii de cinema de astăzi le e teamă să le mai placă pur şi simplu, ei analizează, argumentează şi peripatetizează, de cele mai multe ori în conversaţii sau texte ample, pentru care nu le mai ajung paginile unei reviste, tipărite sau virtuale, de parcă a iubi este un sentiment interzis cineaştilor şi filmologilor, rezervat doar vulgului cinefil.
Pentru că am făcut o paranteză lungă şi doar aparent inutilă, notez rapid mai jos, fără o ierarhie anume, motivele (sau, mă rog, unele dintre ele) pentru care îmi place Puiu, omul şi cineastul.
- E veritabil. Nu mă voi lansa într-o explicare a termenului. Bref, Puiu nu este doar tatăl Noului Cinema Românesc, el este NCR. Deschizător de epocă, a transformat un context economic pauper în stil cinematografic, şi un univers european marginal, în PR de naţiune şi plan cincinal de câştigare a celor mai mari competiţii internaţionale. Cinematograful lui e conceptual, dar aici e vorba de o veritabilă „raţiune“ artistică, adică (în)născută, nu adoptată, copiată, aşa cum au făcut-o alţii, calculat, cu şublerul gândului pragmatic, nu cu pana zborului intuitiv.
- E consecvent. Chiar dacă afirmă că „nu ştie“. Puiu caută în cercuri concentrice, sapă cu cerbicie dezgolind straturi succesive, diferite în textură, dar similare în sens, are o temă unică, ale cărei feţe sunt multiple, e probabil unul dintre foarte puţinii, dacă nu singurul autor de cinema postdecembrist consecvent în temă, cât şi în dilemă. Şi, paradoxal, cu cât e mai obsedat de moarte, cu atât se întrevede o lumină undeva.
- E independent. Iarăşi un termen dificil de explicat pe scurt. Exista cândva o dezbatere pe marginea acestei definiţii în cinema – ce însemnă cu adevărat a fi independent? Cu atât mai mult cu cât fraţii Weinstein au avut grijă să denatureze termenul şi să-l transforme în strategie de marketing pentru metrosexualii plictisiţi din Manhattan sau aiurea, iar cei de la Wild Bunch @ co să îi vindece pe cineaşti de ideea că ei sunt cei care câştigă festivaluri şi publicuri... Şi una înseamnă „independent“ acolo, pe malurile Hudson-ului sau pe plaja Croazetei, alta aici, pe Dâmboviţa. La rigoare se poate spune că cineastul independent este cel care doarme cu negativul sub pernă, e al lui şi numai al lui adică. Au făcut-o, printre alţii, şi Jarmusch şi Leni Riefenstahl, din motive şi în contexte diferite, e adevărat. Dar ce mai înseamnă negativul în era digitalului? Dacă e să ne uităm însă la o definiţie mai generală, Puiu este singurul independent român important pentru că este neafiliat, nepolitizat, neînregimentat, (de) necontrolat. Şi atunci când i s-a cerut să intre din nou la montaj pentru a scurta Aurora, a făcut-o – dar a ieşit din studio cu filmul cu o jumătate de oră mai lung.
- E bărbat. (nu, nu e vorba de misoginism aici!) „Ana are mere, Puiu are ouă“. (Ana e un pseudonim generic, nicidecum o trimitere la sexul slab). Am cenzurat la corectură cuvîntul originar, non-academic, care îi va fi oripilat pe mulţi deşi, trebuie să recunoaşteţi, sună mai bine decât „testicule“. Ştiu că pe unii îi va deranja dincolo de substantivul propriu-zis, sensul expresiei. Nu sînt numeroşi artişti români – şi aici pun pe listă şi generaţiile de dinainte de ’89 – care să se laude că au fost într-adevăr „dotaţi“. Nu mă refer doar la talent şi personalitate: erecţia nu e eficientă dacă nu e susţinută şi de o coloană vertebrală pe măsură.
- E demodat. Are o căsnicie de mai bine de două decenii, cu aceeaşi femeie, prietenă din adolescenţă în blocul din Balta Albă (matrice a universului său cinematografic de mai tîrziu) cu care a făcut trei copii pe care insistă să îi crească în continuare.
- E Berbec. Zodie care descrie bine personajul, la propriu şi la figurat. Iată de ce, coincidenţă sau nu, mi s-a întîmplat să scriu despre el de fiecare dată în aceeaşi perioadă de trecere de la moarte la viaţă. Şi dacă, atunci cînd am publicat prima cronică oficială la „Moartea domnului Lăzărescu“ (în Săptămîna Patimilor din 2005) - nu ştiam, între timp am aflat: 3 aprilie este ziua de naştere a lui Cristi Puiu*. Motiv care mă face să îl plac şi mai mult - e mai bătrân cu o lună decât mine, deci mai e timp.
In încheiere, mica divagaţie, promisă mai sus, despre iubirea cinefilă necondiţionată. E ca şi cu echipa de fotbal. Ţii cu ea, la bine şi la rău. Sau ca şi cu iubita: o îndrăgeşti şi atunci când te înşală. O prietenă, critic de film cu experienţă şi unul dintre puţinii care nu s-au îmbolnăvit nici de filoxera socialistă, nici de monoteismul postdecembrist, m-a privit răutăcios la ieşirea din sală la „Only lovers left alive“. „Ei, ce mai zici acum, de iubitul tău Jarmusch?“. Păi, i-am dat acelaşi răspuns ca unui profesor de cinema în Soho în 1995, la premiera lui Dead Man, film pe care englezul îl considera sfîrşitul marelui blond (non-urban, ne-contemporan, excesiv metaforic etc.): „Jarmusch rămâne Jarmusch. Şi îl voi iubi mereu“. Iar cine spune că Puiu din Aurora nu e Puiu din Moartea şi că „e prea lung şi, dragă, oricum nu se compară cu Sierranevada“ nu îl înţelege pe Cristi Puiu. Şi dacă nu înţelegi pe cineva, nu are cum să îţi placă.
*În urmă cu exact 50 de ani. Pare ciudat că reprezentantul „tânărului“ cinema românesc împlineşte o jumătate de secol (sună groaznic, nu?). Nu îi voi ura însă „La mulţi ani!“ – nu e genul lui să primească urări formale, deşi cred că tema din zicala asta este cea mai interesantă pentru Cristi Puiu, artistul şi omul.
Se încarcă comentariile...
