INTERVIU Nicolae Zamfir, directorul proiectului Laserului de la Măgurele: „În străinătate, plăteşti un preţ: n-ai griji materiale, dar tocmai atunci dorul de casă devine mai puternic“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cercetătorul Nicolae Zamfir are încredere în fizicienii români  FOTO: Eduard Enea
Cercetătorul Nicolae Zamfir are încredere în fizicienii români  FOTO: Eduard Enea

Nicolae Zamfir a fost profesor cercetător la Universitatea Yale, însă în 2004 a renunţat la Statele Unite şi s-a întors în România, la Bucureşti. După ce a devenit director general al Institutului de Cercetare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei“ (IFIN-HH), a coordonat şi proiectul Extreme Light Infrastructure - Nuclear Physics facility (ELI-NP), în cadrul căruia s-a construit Laserul de la Măgurele.

Cercetătorul în fizică nucleară Nicolae Zamfir (66 de ani) nu critică învăţăturile primite la Facultatea de Fizică din Bucureşti, căci nu s-a simţit nicicând dezavantajat în prezenţa colegilor de la Institutul de Fizică Nucleară al Universităţii din Köln sau de la Laboratorul Naţional Brookhaven din New York. Îl ajutaseră şi anii de lucru de la Măgurele, de unde a plecat în februarie 1990, pentru că nu ştia la ce să se aştepte din partea României postdecembriste. A ajuns întâi la Köln. Germanii, îşi aminteşte el, nu erau aşa preocupaţi de situaţia politică a românilor, din moment ce aveau grijile lor, şi anume să împace RDG cu RFG. Apoi, vreme de 12 ani, Zamfir şi-a ordonat viaţa în Statele Unite, unde s-a mutat cu familia. Până într-o zi, când şi-a propus să revină în ţară. Avea 52 de ani şi se gândea din ce mai des la viitorul Institutului de Fizică din Bucureşti.

„Weekend Adevărul“: Înainte să începem interviul mi-aţi povestit că tatăl dumneavoastră a fost arestat înainte să vă naşteţi. Ce s-a întâmplat?

Nicolae Zamfir: A fost arestat în lotul intelectualilor, după ce s-a terminat cu epurările politice, în ’52, când potenţialii duşmani ai societăţii au fost eliminaţi, pentru că reprezentau un pericol. Unii au sfârşit tragic, au fost duşi la Canal şi au murit. Tatăl meu a fost ţinut cinci ani în puşcărie, deşi nu făcuse politică nici înainte, nici după, iar în primii doi ani nici nu l-au întrebat cum îl cheamă. S-a întors când aveam 4 ani. În acea perioadă, mama, care era directoare de şcoală în Braşov, a fost dată afară şi, la o lună după ce m-am născut, au obligat-o să părăsească oraşul. Nu avea dreptul să se stabilească mai aproape de 60 de kilometri de orice oraş mare. S-a oprit în prima localitate aflată la distanţa permisă de autorităţi, la Rupea, şi abia după trei ani i s-a ridicat interdicţia şi a fost reprimită în învăţământ.

Aţi mers la şcoală în Braşov?

Ea s-a întors la Tohanu Vechi, unde avea o casă, aşa că am mers întâi la şcoala generală de acolo şi apoi la liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov. Prin ’67, s-au înfiinţat aşa-numitele clase speciale, cu programe intensive în anumite domenii, iar în judeţul Braşov a fost prima astfel de clasă de fizică, în care au intrat cei mai buni elevi la această materie din toate şcolile judeţului. 

În clasa a VI-a cred că am început să studiez fizica, dar pasiunea a venit datorită profesorului dintr-a IX-a, care ne era şi diriginte. Am fost

zamfir

membru al echipei olimpice la nivel internaţional şi am ajuns la Sofia. Îmi aduc aminte perioada de pregătire: atunci, într-a XII-a, la începutul trimestrului doi, ne-au adus la Bucureşti să lucrăm cu profesori univeritari. 

După ce aţi absolvit liceul v-aţi mutat la Bucureşti. 

Da, în 1971. Atunci, examenul de admitere era unul foarte dur şi elevii erau bine pregătiţi, însă fiind în lotul de olimpiadă internaţională am intrat fără examen. Era posibil numai la fizică, ceea ce voiam să studiez. În prima lună am locuit la cămin, dar mama mea, când a văzut condiţiile – eram 40 de inşi în cameră – a făcut un efort şi am închiriat o garsonieră împreună cu un coleg de la matematică. Radu Gologan, care acum se ocupă de lotul naţional. Mama a considerat atunci că nu aş fi putut să învăţ pentru facultate, dar am avut colegi care au rămas la cămin şi au fost studenţi buni. Când vrei să înveţi, treci peste acele condiţii. Mergeam la Caru’ cu Bere. Colegii mei aveau rezultate bune, dar când era de învăţat, era de învăţat, când era de distracţie, era de distracţie. Dincolo de educaţia deosebită, am beneficiat şi de o deschidere a societăţii, în ’67, de exemplu. Chiar dacă în ’71 au început cu Tezele din iulie şi cu restricţii, eram prea libertini ca să se pună şaua pe noi aşa uşor.

Aţi terminat facultatea după patru ani?

Cât eram la facultate, în anul III, s-a schimbat programa şi s-a introdus pregătirea pentru cercetare. Au făcut un program dublu: trei ani plus încă unul, pentru cei care mergeau în învăţământ şi în industrie; şi trei ani plus doi, pentru cei care voiau să aleagă o carieră în învăţământul superior sau în cercetarea ştiinţifică. Pe vremea aceea, Institutul de Fizică era simbolul cercetării româneşti. Şi sistemul politic îl promova, pentru că trebuia să se laude. IFA (n. r. – Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele) cred că a fost unul dintre factorii hotărâtori când am ales meseria, pentru că voiam să lucrez aici. Dar, când să absolvim, a apărut o nouă lege: trebuia să facem anii de stagiatură. Şi ne-am trezit că cercetarea şi învăţământul superior erau închise. Am fost 50 de absolvenţi în aceşti „trei ani plus doi“ şi au existat suficiente locuri în Bucureşti, aşa că nu a trebuit să ne ducem în localităţi prin care trece trenul, se aude trenul sau se aude că există tren. A fost un avantaj pentru noi. Am fost doi ani şi ceva profesor la Liceul „Ion Neculce“, însă visul era Măgurele. După doi ani şi jumătate s-au scos la concurs posturi şi am ajuns la Centrul de calcul şi un an mai târziu, m-am transferat în cercetare. Nu pot să spun că a fost o noutate, pentru că îmi făcusem lucrarea de diplomă în acelaşi colectiv, deci m-am întors unde mă formasem. În 1974, când am terminat primii trei ani, Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti s-a mutat la Măgurele. Pentru că eram alături de laboratoarele de fizică, am început să învăţăm ce înseamnă cercetarea ştiinţifică şi să citim articole. 

zamfir

 În 1964, alături de părinţi   Fotografii: Arhiva personală Nicolae Zamfir 

„Vin teroriştii să atace reactorul nuclear“

Cum arăta atunci cercetarea ştiinţifică din România? 

Ca acum. Mi-am desfăşurat activitatea în mai multe laboratoare din lume şi am constatat că baza aici am primit-o. Educaţia de aici nu era cu nimic mai prejos decât cea pe care o primeau alţii în laboratoarele mari. În anii ’80, închiderea importurilor şi a contactelor cu exteriorul sigur că ne-a afectat activitatea, dar soliditatea şcolii de fizică s-a dovedit prin faptul că a supravieţuit. După 1990, a urmat tranziţia şi tinerii au plecat – eu aveam aproape 40 de ani şi am făcut parte din cea mai vârstnică generaţie. Apoi, începând cu anii 2000, cercetarea de fizică de aici şi-a revenit şi îşi ia locul încet-încet în această reţea de cercetare mondială. Mai ales cu proiectul ELI. 

Voi reveni la proiectul ELI-NP, însă acum aş vrea să îmi vorbiţi despre primele zile ale Revoluţiei din Bucureşti. Eraţi la Institut? 

Pe 21 decembrie am fost în Piaţă (n.r. – Universităţii) şi m-a şocat modul în care oamenii s-au călcat unii pe alţii în picioare. Eram câteva sute de la Măgurele şi, din fericire, nu a fost niciun accident în grupul nostru. Până la urmă, ne-am întors la Măgurele, pentru că toate instituţiile erau asaltate de mulţimi. Ne-am dat seama că revolta poate să aibă consecinţe dramatice şi am vrut să apărăm bunurile Institutului. N-am mai plecat până pe 5-6 ianuarie. Atunci primeam telefoane că vin teroriştii prin canale să atace reactorul nuclear. Erau fabricaţi pe baza unor scenarii destul de bine puse la punct. Vă dau un exemplu: îmi aduc aminte că s-a oprit curentul electric şi că am sunat la reţeaua de distribuţie, au zis că vin să rezolve şi după aceea am primit un telefon că vom fi atacaţi de terorişti. Ne-am pregătit să ne apărăm cu puştile de la Gărzile Patriotice şi de fapt erau muncitorii care veneau pentru curentul electric. 

Ştiţi cine dădea astfel de telefoane?

Nu. Cineva a sunat să ne spună să anunţăm Televiziunea Română că unitatea militară de la Olteniţa era atacată.

zamfir

De ce să anunţăm tocmai noi şi de ce Televiziunea Română? Noaptea de 21 spre 22 decembrie a fost destul de critică, pentru că am primit ordin să ne ducem în oraş cu lopeţi. Am fost acuzat atunci de instigare la revoltă, pentru că am întrebat de ce să facem asta. M-au arestat şi am scăpat după trei ore. Nu am aflat cine a dat dispoziţia să fiu arestat, nici să fiu eliberat. Nu ştiam ce o să se întâmple şi dacă o să îmi mai revăd copiii. 

„Lumea era pusă pe distrus“

V-au arestat aici, în Institut?

Da. Trupele de Securitate care apărau Institutul erau aici şi, pentru că am refuzat să ies, am fost închis într-o cameră. Nici nu pot să spun că am fost revoluţionar şi că m-am luptat cu regimul comunist. Noi aveam datoria să apărăm Institutul, nu să săpăm straturi de flori. Lopeţile bănuiesc că pentru asta erau; nu ni s-a spus la ce aveam să le folosim.

                                                                                                                                                                        La absolvirea liceului, în 1971

Ordinul de unde a venit?

Cred că de la sectorul de partid. Bănuiam că represaliile vor fi dure, dar pe urmă s-au liniştit. După aceea, pentru că am văzut că se organizau în întreprindere grupe ale FSN şi pentru că eram speriat de ce se va întâmpla – aveam o responsabilitate cu doi copii mici şi o dorinţă să merg undeva 

să-mi fac meseria – am plecat în februarie ’90. Am avut o invitaţie pentru trei luni, în Germania, care s-a transformat într-una de doi ani. Şi de acolo am primit o invitaţie pentru un an în America, care s-a transformat în aproape 12. Am considerat întotdeauna că una dintre problemele mari ale sistemului comunist a fost amestecul politicului în economic. La noi mai puţin, datorită poziţiei IFA şi datorită celor care am fost interfaţa între IFA şi conducerea superioară, inclusiv Valentin Ceauşescu, profesorul Ursu şi profesorul Ivaşcu, directorul general. Deci, am cam fost feriţi de amestecul partidului în treburile economice. 

De ce aţi rămas îngrijorat după Revoluţie? Cum vedeaţi viitorul? 

La vârsta aia credeam că aveam soluţiile pentru cum ar trebui să meargă societatea. Pentru mine, ce a urmat a fost o totală incoerenţă: erau lupte politice cărora nu le detectam rostul, iar economicul mergea în alte direcţii, pentru că lumea era pusă pe distrus. 

În ’90, când aţi ajuns în Germania, care era atmosfera acolo? Abia căzuse Zidul Berlinului.

Am lucrat în Institutul de Fizică Nucleară de la Köln, situat în campusul univeristar şi erau manifestaţii destul de puternice referitoare la perspectiva de unire a celor două Germanii. Erau argumente pro şi contra. Eu nu prea participam la dezbaterile din societatea germană, mai ales că stăteam uneori vreo două-trei ore în aşteptare la telefon, să pot vorbi acasă.

Familia dumneavoastră s-a mutat în Germania, în cele din urmă?

Nu, am fost întâi visiting scientist pentru trei luni. Nici nu aveam voie să iau viză pentru mai mult timp şi trebuia să vin de fiecare dată la Bucureşti, pentru că numai aici o puteam obţine Aveam o Dacia 1310 şi reuşeam să ajung o dată la trei luni, când îmi vedeam şi copiii. 

Cum v-aţi acomodat la Institutul din Köln?

Foarte bine. Se muncea mult, stăteam până seara, când terminam, iar sâmbăta şi duminica, atmosfera era ca într-o zi de lucru obişnuită: aveam pasiunea de a face experimente, de a prelucra datele şi de a le trimite spre publicare. Acolo l-am cunoscut pe directorul de la Brookhaven National Laboratory, care m-a invitat în America pentru un an. Am zis că e şansa vieţii mele să văd America şi să plec şi cu copiii, care aveau 14-15 ani. După un an de vizită, a urmat un altul şi apoi mi s-a propus un post pe câţiva ani. Până la urmă, am hotărât la vot în familie să rămână şi copiii să îşi termine şcoala acolo. I-am convins câteva luni să lucreze după programa românească, după manuale, dar încet-încet am renunţat, pentru că şcoala americană mi s-a părut superioară. 

De ce?

Se bazează mai puţin pe memorie şi mai mult pe înţelegerea lucrurilor. Eu nu am auzit de la copiii mei să înveţe pe de rost la istorie sau la geografie. Întrebările erau, de obicei, sub forma: „Ce părere ai tu despre...?“. Şi pentru a emite o părere trebuie să ştii câteva fapte. Plus că educaţia civică este importantă. Chiar dacă la alegeri se dă chix chiar şi în Statele Unite, oamenii sunt conştienţi de ceea ce înseamnă democraţia şi de importanţa votului. Te educă să ai o stabilitate în sistemul administrativ, dar şi în cel politic. Fiul meu, care lucrează acum la o universitate de stat de acolo, unde birocraţia e mai mare decât la universităţile private, critică sistemul toată ziua. Amândoi copiii au vrut să vină aici când au auzit că mă întorc, dar după aceea au zis că nu prea înţeleg societatea românească şi au rămas în America. Fiului meu i-am spus că ceea ce critică el acolo, aici e departe de a fi rezolvat. De exemplu, modul lent în care se iau deciziile de strategie. 

„Să pui oameni pe liber nu e uşor“

zamfir

Cu Martin Schulz, preşedintele Parlamentului European, în 2014

Înainte să vorbim despre întoarcerea în România, povestiţi-mi şi cum aţi ajuns să predaţi la Universitatea Yale din Connecticut.

Eram salariat la Brookhaven National Laboratory şi, din cauza unui accident la reactorul nuclear, acela s-a închis. Copiii erau încă la şcoală şi, chiar dacă amândoi au avut burse mari de la universităţile unde au fost admişi, spre 20.000 de dolari pe an, trebuia să dau diferenţa până la 50.000. Nu m-aş fi descurcat dacă aş fi revenit în România. Am dat concurs la Yale, am obţinut un post permanent şi am avut şi şansa de a pune la punct laboratorul lor. Am mers în lume să văd alte laboratoare. Am vizitat Laboratorul Naţional de la Vancouver, laboratoarele din Los Alamos, din Berkeley şi de la Universitatea din Florida. Am fost şi în Europa, la Daresbury, în Marea Britanie, dar şi în Germania. Am observat tematica ştiinţifică, modul în care se făceau experimentele şi echipamentele lor. Pe lângă această experienţă, a fost importantă şi interacţiunea cu studenţii. Pentru că eram research professor, nu eram obligat să ţin ore, dar, dacă doream, puteam. Şi am vrut, pentru că mi-a plăcut întotdeauna să vorbesc despre meseria mea. Am avut două cursuri: unul de fizică nucleară experimentală la graduate school (n.r. – masterat sau doctorat) şi unul pentru cei care se pregăteau să studieze medicina. Cei de la graduate school erau de excepţie; unui student care acum e profesor la Indiana University îi dădeam câte o temă şi mă gândeam că o lună am scăpat de el, dar a doua zi mă aştepta cu ea terminată. 

Cum le explicaţi cititorilor care nu cunosc domeniul cu ce se ocupă fizica experimentală?  

În fizica experimentală verifici ipoteze, modele şi modul în care tu percepi natura. Einstein e mare pentru că elemente din fizica relativistă s-au dovedit a fi adevărate. Astăzi folosim multipli şi submultipli care acum 50 de ani nu existau. Omenirea a ajuns să studieze limite şi acum vorbim despre peta şi exa, adică milioane de miliarde. Tot ce avem în prezent se datorează unor cercetări. Vă dau un exemplu: în jurul anilor 1860-1870, un profesor scoţian, Maxwell, a scris ecuaţiile electromagnetismului, care şi acum, când se studiază la Fizică şi la Politehnică, sunt îngrozitoare. Un student l-a întrebat la un moment dat: „Domnule profesor, la ce servesc?“. „Nu servesc la nimic, nu cred că vor fi folosite“, i-a răspuns. Şi mai târziu s-a descoperit radioul.  

Aveam o ocupaţie şi casă, dar copiii erau la şcoală. De aceea, eram cam singuratic. Am venit într-o vizită în România de Paşti – veneam des la IFA, mai ales după ce am scăpat de grijile materiale – şi colegii m-au prezentat secretarului de stat însărcinat cu cercetarea ştiinţifică în perioada aceea, profesorul Popa. M-a întebat ce gânduri am şi i-am răspuns că vreau să mă retrag şi să vin acasă. Gândul îmi era la IFA – îmi făcusem datoria cât putusem de bine, fusesem prins şi într-o comunitate internaţională, dar voiam să fac ceva util şi în locul de unde am plecat. 

Ce v-a determinat în 2004 să reveniţi în ţară?

Aveam o ocupaţie şi casă, dar copiii erau la şcoală. De aceea, eram cam singuratic. Am venit într-o vizită în România de Paşti – veneam des la IFA, mai ales după ce am scăpat de grijile materiale – şi colegii m-au prezentat secretarului de stat însărcinat cu cercetarea ştiinţifică în perioada aceea, profesorul Popa. M-a întrebat ce gânduri am şi i-am răspuns că vreau să mă retrag şi să vin acasă. Gândul îmi era la IFA – îmi făcusem datoria cât putusem de bine, fusesem prins şi într-o comunitate internaţională, dar voiam să fac ceva util şi în locul de unde am plecat. Când eşti în străinătate, plăteşti un preţ: n-ai griji materiale, societatea e aşezată, dar tocmai în momentul acela dorul de casă devine din ce în ce mai puternic. Iar Bucureştiul parcă arată mult mai bine decât Manhattanul. Atunci, profesorul Popa mi-a zis: „Dacă aveţi de gând să vă întoarceţi, scot postul de director general al Institutului la concurs“. Am plecat din ţară şi, după două săptămâni, am primit un telefon: deja se scosese postul. Câţiva colegi mi-au pregătit dosarul şi am revenit într-o vineri, când am trecut şi pe la Ministerul Cercetării, să văd dacă e totul în regulă. Era ora 14:00 şi am fost întrebat dacă nu mă pot prezenta luni, pentru că nu aveam dosarul de concurs complet. Îmi lipsea adeverinţa de la psihiatru. Nu le-ar fi dat-o colegilor dacă nu aş fi fost de faţă, aşa că am căutat vineri după-amiază un cabinet deschis. M-am gândit că ar fi bine să mă obişnuiesc cu gândul că am venit până într-o plimbare în ţară, dar, în drum spre casă – în Bucureşti stau în Pantelimon –, mi-am adus aminte că veneam cu copiii la un cabinet medical undeva pe la Iancului. Am încercat acolo, era coadă mare în curte la psihiatru, şi mi-am făcut socoteala că o să stau câteva ore. După aceea, am văzut un afiş: „Cine plăteşte are întâietate“. Am bătut la uşă, am cerut adeverinţă, am aşteptat afară şi la un moment dat a ieşit o asistentă medicală. Voia doamna doctor să mă vadă. Am intrat. Doamna doctor scria. Nu şi-a ridicat capul şi m-a întrebat: „Unde vrei să te angajezi?“. „La Institutul de Fizică Nucleară, la Măgurele“, i-am răspuns. „Ca ce?“ „Director general“. În momentul ăla i-am trezit interesul; n-a mai vorbit la persoana întâi. „Da’ de unde veniţi acum?“ „De la Yale University.“ „Şi vreţi să vă dau hârtie că sunteţi sănătos la cap?“. Am luat concursul, am obţinut o amânare de vreo patru luni, m-am dus şi mi-am rezolvat planurile exeperimentale cu studenţii, iar în octombrie am fost gata să-mi ocup poziţia. Aici am găsit dintre vechii colegi, despre care ştiam ce pot face. Cred că aveau nevoie de o coerenţă în mişcare, că în câţiva ani au pus la punct Institutul. 

Care au fost primele schimbări pe care le-aţi făcut când aţi devenit director general?

Nu am admis să se ia un salariu de mizerie; salariul era de 100-200 de dolari şi se lua când erau bani. Ca să nu mai vorbim de banii de investiţii. Institutul are 40 de clădiri în administrare, cele mai multe erau în ruină atunci. Am reorganizat Institutul şi, cu toate că a fost o procedură dureroasă, am dat 100 de oameni afară pe diverse criterii. Am stat de vorbă cu fiecare dintre cei, ştiam că fiecare avea o familie de întreţinut, dar era important să rămână cei mai buni. Am trecut din nou prin asta când a venit criza din 2009, pentru că m-am ocupat iarăşi de reorganizare. Trebuie să uiţi că eşti om şi să te gândeşti la supravieţuirea sistemului. Probabil că şi educaţia americană m-a ajutat să fac diferenţa asta. Seara plângeam. Să pui oameni pe liber nu e uşor. 

„Au venit propuneri de a îmbunătăţi noile metode de tratare a cancerului“

zamfir

La întâlnirea cu Klaus Iohannis, preşedintele României, şi François Hollande, fostul preşedinte al Franţei

 

Cum se mai simte şcoala de fizică de la noi?

A trecut printr-o etapă de renaştere. Oricât am critica sistemul comunist, a avut şi unele avantaje. Asta nu înseamnă că a fost bun, dar, după ce s-a terminat nebunia din anii ’50 cu vânătoarea de chiaburi, sistemul de educaţie s-a aşezat. Erau programe stabile; în clasa I ştiai câte ore de fizică vei avea într-a XII-a. Am avut mulţi colegi de la ţară. Unul dintre ei azi e director şi vine dintr-un sat din Mehedinţi, însă a învăţat la şcoală şi a fost şef de promoţie. Alt coleg, tot director, a fost orfan de la 14 ani şi şi-a întreţinut sora, dar a venit şi la facultate. Atunci aveai casa şi masa asigurate prin bursă, deci nu era nevoie să plătească părinţii. La câteva luni după ce m-am întors în România, m-am întâlnit cu tineri sub 35 de ani. Toţi au spus că cea mai mare problemă pentru cei care nu sunt bucureşteni este că, dacă nu ar avea ajutorul părinţilor, nu ar putea supravieţui. Vorbim de tineri de 27-28 de ani. Am luat măsuri şi, astăzi, cât studiază, asistenţii de cercetare stau în centrul pentru masteranzi şi doctoranzi, unde garsonierele au fost renovate. Nu plătesc decât utilităţile, pentru că nu vrem să facem profit. Ar mai fi o problemă care s-ar putea să vină şi din faptul că cei mai în vârstă spun: „Pe vremea mea eram altfel“, însă cred că mentalitatea s-a schimbat. Responsabilitatea faţă de societate nu mai e cum a fost. Ceea ce e grav, pentru că indivizii care sunt preocupaţi numai de bunăstarea lor vor ajunge să piardă. Dar s-ar putea să nu-i înţeleg, să nu am suficient dialog cu ei. Oricum, societatea românească nu o să dispară şi nici poporul român, chiar dacă au plecat milioane de oameni. Dacă ne uităm în istorie, vedem că se avansează. Important e să nu fim într-un punct de fluctuaţie şi în timpul vieţii noastre să fie mai rău. 

Vin studenţi în practică la Institutul de Fizică?

Da, avem convenţii cu instituţii de învăţământ superior pentru practică în timpul anului sau pe timpul verii. Însă ne bazăm pe cei de la masterat şi doctorat, care se angajează şi sunt asistenţi de cercetare. La ELI e şi mai bine, pentru că asistenţii de cercetare au un salariu consistent. În Institut e undeva la 3.000 de lei, acum cu salariile noi, dar la ELI avem alte posibilităţi datorită grilei aprobate de Comisia Europeană. Asistentul e student şi, dacă coordonatorul lui consideră că pentru o perioadă de timp e util pentru el, în pregătirea tezei, să vină la ELI, are 1000 de lei net pe lună. În caz că are nevoie de cazare, plăteşte numai utilităţile. Sunt criterii diferite de selecţie, pentru că am vrea ca ELI să fie un centru european. Acolo, datorită vizibilităţii proiectului, avem candidaţi din toată lumea, deci concurenţa e mai mare. Acum, personalul provine din 26 de ţări şi avem şi datoria să formăm un colectiv. Ei vin din educaţii şi culturi diferite: unii din Vietnam, alţii din Venezuela sau Germania. 

Cam câţi  români sunt?

În jur de 60 de români din România de la diverse instituţii, alţi 60 sunt români întorşi – unii şi-au terminat doctoratul, alţii sunt profesori universitari – şi 60 de străini. 

S-au ales ţări din Estul Europei pentru echilibru, pentru că toate marile infrastructuri de cercetare sunt în vest, în ţări precum Germania, Franţa şi Marea Britanie. Plus că sunt fonduri structurale. E prima dată când aceste fonduri dedicate podurilor şi autostrăzilor se folosesc pentru centre de cercetare. S-a realizat că ridicarea nivelului de dezvoltare se face şi prin investiţii în cercetare. Sigur, nu pe termen scurt. De ce România, dintre ţările din Est? Pentru că era nevoie de un centru în care să se îmbine fizica laserului cu fizica nucleară. 

Presa prezintă cu un oarecare entuziasm proiectul ELI-NP. Ce ar putea schimba în societatea românească cercetările ştiinţifice de-aici?

Să vorbim, în primul rând, despre rolul presei. Datorită ei societatea a acceptat faptul că s-a făcut o investiţie de 300 de milioane de euro. De aceea, şi factorul politic a fost stabil faţă de proiect: au trecut guverne de toate culorile şi am avut sprijinul lor. Mai departe, cred că pe un om obişnuit îl interesează care este beneficiul adus de proiect în timpul vieţii lui. Dacă îi spun cu ce vom contribui peste o sută de ani, nu-l prea interesează, poate ar avea doar o mândrie patriotică. Au venit de la cercetători propuneri de cercetări direcţionate spre anumite subiecte. Nu sunt uşor de făcut, pentru că, având un instrument cu totul nou, poţi doar să-ţi imaginezi, să joci rolul lui Jules Verne. Multe dintre propuneri pot să iasă, dar multe pot să nu iasă, aşadar vă voi povesti ce şi-au imaginat cercetătorii că se va întâmpla. Sunt aplicaţii mai ales legate de ştiinţele vieţii, şi anume aplicaţii medicale. La ELI avem instrumente ieşite din comun, iar radiaţiile nucleare, dacă sunt folosite raţional şi controlat, devin folositoare. O radiaţie nu e neapărat ucigătoare. Exemplul cel mai banal este tomograful, care lucrează cu o substanţă radioactivă numită Flor-18. Emite nişte radiaţii mici şi, dacă le foloseşti bine, pozează organele din orice corp al fiinţelor. Sunt propuneri de a îmbunătăţi sau eficientiza noile metode de tratare a cancerului prin aşa-numita protonoterapie, deci tratarea tumorilor cu fascicule de particule accelerate, nu fascicule gama, ca la cobaltoterapia obişnuită din spitale. În ţările dezvoltate au apărut astfel de centre unde se omoară tumoarea fără să fie afectat restul ţesutului, iar cu laserul de mare putere s-ar putea obţine fascicule mult mai eficiente. 

   

Care au fost începuturile proiectului? 

Profesorul Gérard Mourou, cel care a descoperit în 1985 modul în care să se construiască laserul de mare putere, s-a întors în 2004 în Europa şi a reuşit să coaguleze comunitatea de fizicieni şi să facă acea propunere de construire a celui mai puternic laser din lume. Printre fizicienii prezenţi au fost şi de la Măgurele, care voiau să se construiască aici. Secretarul de stat responsabil cu cercetarea la acea vreme, profesorul Anton, a venit la Măgurele şi a zis că avem posibilitatea asta. Atunci eu nu eram la Institutul pentru Laser, ci la cel de Fizică Nucleară, dar am fost entuziasmat de veste şi mi s-a propus să iau proiectul. S-au ales ţări din Estul Europei pentru echilibru, pentru că toate marile infrastructuri de cercetare sunt în vest, în ţări precum Germania, Franţa şi Marea Britanie. Plus că sunt fonduri structurale. E prima dată când aceste fonduri dedicate podurilor şi autostrăzilor se folosesc pentru centre de cercetare. S-a realizat că ridicarea nivelului de dezvoltare se face şi prin investiţii în cercetare. Sigur, nu pe termen scurt. De ce România, dintre ţările din Est? Pentru că era nevoie de un centru în care să se îmbine fizica laserului cu fizica nucleară. Se mai fac două centre de mai mică amploare decât cel de aici în Republica Cehă şi în Ungaria. După ce se va termina cu implementarea de către cele trei ţări, o să ne unim sub acelaşi acoperiş: European Research Infrastructure Consortium ELI-ERIC.

În ce stadiu e proiectul din România? 

Proiectul a fost aprobat în 2012 şi am început implementarea un an mai târziu. În aplicaţia iniţială trebuia să se termine în 2018, dar se prelungeşte din cauza mai multor factori. Am avut nişte probleme cu Apele Române, cu factorul politic, cu faptul că proiectantul general a cam dispărut încet-încet în timpul construcţiei. Sunt întârzieri şi din partea celor care trebuie să furnizeze o parte din echipament şi există un ritm de făcut achiziţii publice mai mic decât ne aşteptam. Dar, dacă totul merge bine, undeva la începutul anului 2021 centrul se va deschide. Nu în totalitate, pentru că vom avea de făcut multe aranjamente experimentale. 

 

CV

Numele: Nicolae Victor Zamfir 

Data şi locul naşterii: 24 martie 1952 

Studiile şi cariera: În 1976, a absolvit Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti. După ce a predat la Liceul „Ion Neculce“ din Bucureşti, s-a angajat prin concurs, în 1978, la Institutul de Cercetare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei“. Ulterior, a obţinut titlul de doctor.

După Revoluţie, a plecat în Germania şi a lucrat timp de doi ani la Institutul de Fizică Nucleară al Universităţii din Köln. 

În 1992, s-a mutat în Statele Unite pentru a lucra la Brookhaven National Laboratory din New York. 

În 1997, a devenit profesor cercetător în fizică nucleară la Universitatea Yale din Connecticut, Statele Unite. 

A revenit în ţară în 2004, când a ocupat postul de director general al Institutului de Cercetare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei“. Aici a cooronat unul dintre cele mai importante proiecte ştiinţifice din România: ELI-NP. 

Din 2015 este şi membru titular al Academiei Române. 

Locuieşte în: Bucureşti

Știință



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite