Cum arată, de fapt, Iadul. Părintele Cleopa: „Este împărăţia dracilor, a cărui poartă este deznădejdea”

Iadul, reprezentare grafică

Chinurile sufletului în viaţa de Apoi sunt descrise în picturile bisericeşti şi în manualele de religie pentru copii. „Adevărul“ vă prezintă astăzi răspunsul la o întrebare pe care şi-o pun o mulţime de oameni: „ce se întâmplă, de fapt, în Iad?“.

Părintele Cleopa (1912-1998), conoscut duhovnic şi fost stareţ al mânăstirii Sihăstria, a descris iadul astfel: “Este împărăţia morţii, este locul acela unde se chinuiesc, după dreptatea lui Dumnezeu, dracii şi toţi care au mâniat pe Dumnezeu şi au făcut voile lor în această lume. Iadul este împărăţia dracilor, a cărui poartă este deznădejdea. Curte sunt legăturile, ferestre - întuneicul, masă - reaua de împuţiciune şi putoare, mâcare este foamea, băutură este setea, ceasornic este plânsul, aşternut este văpaia, orânduială este tulburarea cea fără de rânduială a prăpastiei acelea groaznice”.

Cum arată, de fapt, iadul? “Adevărul” propune o descriere a locului din viaţa de după viaţă din puncte de vedere diferite. De la credinţele din popor, continuând cu prezentarea iadului făcută în manualele de religie pentru copii şi continuând cu sfaturile duhovniceşti.

Potrivit etnografului Simion Fl. Marian, care a descris iadul într-un capitol din volumul “Înmormântarea la români”, publicată în 1915, scria că poporul român de pretutindeni priveşte raiul şi iadul ca două lumi opuse una alteia: “O splendoare mare provenită din apropierea divină în ceea ce priveşte raiul. În ceea ce priveşte iadul, o suferinţă şi o îngrozire cu mult mai mare decât este în omenire şi asta din lipsa completă a Dumnezeirii”.

Etnografului citat precizează că iadul, în tradiţia populară românească, este creionat diferit de la o regiune la alta, asemănările fiind evidente. Din culegerea sa de tradiţii, obiceiuri şi credinţe despre înmormântare, ultimul mare capitol al existenţei umane, am desprins câteva descrieri.

În  Tara Românească, încă din timpuri străvechi se credea că iadul se află în interiorul pământului. În beznă totală, sufletele celor păcătoşi rătăcesc şi, la intervale precise, parte din suflete rămân să bântuiască, altele merg să-şi ia pedeapsa la care sunt osândite. Unii ard în foc, alţii sunt mâncaţi de viermi, alţii joacă într-o arie de mărăcini, iar alţii poartă încinşi pe dracii care au fost cauzatorii păcatului în care au căzut.

Pentru oamenii din Bucovina, iadul ar fi o groapă fosrte adâncă până în fundul pământului. În acel loc, focul arde continuu şi cu toate astea nu e niciodată lumină.

“Alţii, din contră, îşi imaginează iadul ca un fel de casă sau, mai bine zis, un fel de cetate colosală, situată într-o fundătură întunecoasă şi urâcioasă de sub pământ şi înconjurată de ziduri înalte. Pentru tălpile iadului se întrebuinţează babele cele rele şi vrăjitoarele care, cât au trăit, numai fapte rele au făcut”, S. Fl. Marian, Înmormântarea la români

Românii din Transilvania situau iadul într-o peşteră adâncă şi întunecoasă, aflată chiar sub rai.
Indiferent de zona din care se trag, românii credeau încă din bătrâni că în mijlocul iadului stă pe un scaun de fier Scaraoţchi, împăratul întunericului. Împrejurul lui sunt draci şi drăcoaice fără număr, unii mai urâţi şi mai sluţi ca alţii, care îi chinuie pe nelegiuiţi şi pe păcătoşi. Pe unii îi frig la foc, pe alţii îl pisează în piua de lulele şi îi fumează, alţii sunt bătuţi cu bice şi harapnice, alţii sunt găuriţi şi înţepaţi cu ace.

Iadul în manualele de religie pentru copii

Deşi este prezentat mai puţin tenebros, descrierea iadului se regăseşte şi în manualele de religie. Copiii află de la profesori că moartea este un fenomen biologic care presupune despărţirea sufletului de trup, sufletul imaterial şi nemuritor merge la Dumnezeu, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost făcut.

“Starea de nefericire a celor din iad constă în următoarele: îndepărtarea de Dumnezeu şi lipsa de comuniune cu El, mustrările de conştiinţă – omul păcătos va fi aspru şi continuu mustrat pentru faptele sale, mustrarea conştiinţei va fi cel mai mare chin pentru suflet, aruncarea în întunericul cel mai din afară groaza de necunoscut, din lipsa totală a oricărei lumin, plângerea şi scrâşnirea dinţilor, care exprimă dureri şi suferinţe insuportabile. Focul sau văpaia în care se chinuie păcătoşii e un foc material care arde, dar chinurile lui sunat mai mari decât ale oricărui foc, deoarece acesta nu ucide, ci numai chinuieşte. Cei ce îşi dau seama că au păcătuit împotriva iubirii, suportă o suferinţă mai mare decât cea produsă de torturile cele mai înfricoşătoare. Căci iubirea lucrează în două  feluri diferite: ea devine bucurie în cei fericiţi şi suferinţă în cei respinşi, spunea Sf. Isaac Sirul”, a precizat un profesor de religie vasluian, pentru “Adevărul”.

Acesta a subliniat că, pentru a nu-i speria, el le vorbeşte copiilor despre iad ca fiind locul în care ajung cei care au mustări de conştiinţă, aceasta fiind, de fapt, pedeapsa: remuşcări continue pentru faptele rele.

“Dacă avem în inima noastră iubire, milă, bunătate, iertare deja călătorim spre Rai sau din contră dacă reperele călătoriei noastre sunt ura, judecata aproapelui, violenţa, bârfa, calomnia înseamnă ne îndreptăm pe drumul iadului. Unde vrem să locuim? Dacă în întunericul iadului propriu îl avem totuşi pe Dumnezeu, atunci El poate călca pe propriul tău iad şi să te înalţe în Împărăţia Luminii”, a mai spus profesorul de religie.

Cum era văzut iadul de părintele Cleopa

Cunoscutul duhvnic Cleopa vorbea despre nouă “munci” pe care trebuiau să le facă cei care ajungeau în iad: întunericul, plângerea şi scrâşnetul dinţilor, putoare cea rea, foamea şi setea, tartarul (un iaz fără fund plin de gheaţă şi foarte rece) şi gheaţa, viermele cel neadormit, gheena (focul nestins), deznădejdea, ultima e deznădejdea. (sfaturiortodoxe.ro)

“Cine poate spune măcar una din munci câtă suferinţă aduce firii omeneşti. Că drepţii după sfârşit primesc cele patru însuşiri ale trupului şi păcătoşii primesc şi ei una: însuşirea nemuririi. Primesc trupuri nemuritoare, ca să ardă în vecii vecilor şi să nu se mistuie; să se chinuiască în vecii vecilor şi să nu scape; să înseteze în vecii vecilor şi să nu aibă apă; să le fie foame în vecii vecilor şi să nu aibă mâncare. Nemurirea o au de la judecată înainte, cum spune Hristos, spre a se chinui în vecii vecilor. Amin”, părintele Cleopa.

Citeşte şi:

De ce-şi dezgroapă moldovenii morţii după şapte ani. Adevăr sau mit: motivul pentru care nu ar putrezi toţi morţii sau ar fi găsiţi cu faţa în jos în sicriu     Practica dezgropării morţilor în zona Moldovei este veche de secole. Deşi, mai nou, este considerată o profanare, obiceiul continuă să fie păstrat, mai ales în zonele rurale