Sculptorul Andrei Coptil: „E frumoasă femeia, e ceea ce îi dă bărbatului un impuls să facă ceva”

Andrei Coptil, a împlinit pe 20 februarie 47 de ani de viaţă. Numele său este legat de realizarea a zeci de expoziţii personale şi de grup, atât în România cât şi în străinătate. Lucrările sale monumentale sunt amplasate în Bucureşti, Drobeta Turnu Severin şi în Serbia, prin realizarea de busturi ale unor personalităţi din istoria şi cultura României.

Maria Bălăceanu, critic de artă: „Andrei Coptil rămâne în contemporaneitate. Deşi păstrează limbajul care l-a consacrat, deşi nudul feminin rămâne subiectul (aproape) tabu, artistul surprinde prin multitudinea de ipostaze în care descoperă frumuseţea femeii. În sculptură, mângâie curbele armonioase cu dezinvoltură, căutând nu atât senzualitatea cât rafinamentul de clasă al fiecărui nud. Dar inventivitatea lui în a surprinde femeia sau doar ideea de perpetuare a umanităţii se dovedeşte mai ales în modelajul în lut. Fiecare zvâcnire a dălţii, fiecare unduire a formei reprezintă o vibraţie subtilă. Versatil găseşte arcuiri delicate sau sălbatice, torsionări prin care face trupul feminin să vorbească, decodificându-se supus”.

Reporter: Spune-mi, Andrei Coptil, când ţi-ai dat seama că te atrage nudul feminin? Care este motivul pentru ai ales acest motiv atât în sculptură, cât şi în desen?

Andrei Coptil: E un motiv care oricare alt motiv. Dacă ai observat fiecare artist are motivul lui de unde se inspiră, unii fac peisaj, alţii fac abstract, alţii aleg muntele, alţii aleg marea, urbanul. Eu am ales nudul ca o formă prin care să mă exprim. La un moment dat dispare ideea de formă în sine şi rămâne doar amprenta ta ca om, ca om simplu mă refer, nu ca om erudit pentru că fiecare dintre noi ne manifestăm, Intenţia asta de a face artă nu e doar a artistului declarat artist. Ea se naşte o dată cu omul şi în fiecare dintre noi există, toţi am compus o poezie iubitei noastre sau iubitului nostru când eram copii, toţi am încercat să desenăm floricele pe felicitarea pe care am dat-o mamei de 8 martie, toţi am avut tendinţa asta, doar că puţini sunt cei care o fructifică.

FOTO In atelierul lui Andrei Coptil

Chiar în primele desene se regăseşte nudul feminin, nu am desenat niciodată un bărbat. Am avut de fapt câteva încercări, dar nu găsesc motivaţia. Altfel e femeia pentru bărbat, e mai sensibilă, e altă poveste. Ataşamentul meu faţă de femeie probabil că mi se trage şi din copilărie, având şase surori, asistând la mulţumirile şi nemulţumirile lor şi eu fiind mai mic ca ele, le-am obervat fiecare evoluţie în parte, cred că de atunci am devenit un profeminist. Şi mai târziu, când am devenit artist, am ales femeia ca motiv. E frumoasă femeia, e ceea ce îi dă bărbatului un impuls să facă ceva.

Rep.: Opera ta stârneşte uneori controverse, discuţii aprinse. Aceste critici vin dintr-un exces de pudoare sau sunt simple răutăţi? 

A.C.: Controversele nu ştiu dacă vin din cauza artei pe care o fac eu sau din cauza motivului pe care îl fac eu, ci vin din alte direcţii, din nemulţumirile oamenilor, obsesii, frustrări, neînţelegeri, nemulţumiri, ş.a. Lucrările mele într-adevăr tratează nudul feminin în foarte mare detaliu, doar că totuşi tratez zonele care sunt mai puţin vulgare sau chiar dacă tratez zonele intime atunci încerc să le ascund în faţa publicului. Dacă vă uitaţi pe lucrările din galerie (n.r. la Castelul Artelor din Drobeta Turnu Severin este deschisă o expoziţie cu lucrări ale artistului) şi daţi chiloţeii aceia de tablă jos, femeia are organul acolo întreg, studiat chiar, lucrat în detaliu. E un ataşament care îi dă o oarecare preţiozitate lucrării.

Rep.: Lucrările tale de sculptură sunt realizate fie din marmură, fie din ipsos, metal sau altceva… Cine sau ce îţi dictează materia din care trebuie să-ţi realizezi arta?

A.C.: Dintotdeauna s-au făcut lucrări din materiale mixte, s-a asociat piatra cu metalul sau lemnul cu piatra. Şi cu roşul au fost nişte discuţii, nişte polemici, de ce m-am apucat să le vopsesc în roşu că roşul e deranjant. Pentru mulţi e deranjant, e ţipător, strigă,  dă în ochi, dar de senzaţia asta am eu eu nevoie când am vopsit. Modelez nudul feminin de ani de zile şi orice om are perioade de crize când nu se mai regăseşte în ceea ce face. Pur şi simplu nu le mai vedeam, şi atunci am simţit nevoia să schimb ceva la ele şi am început să le vopsesc în diferite culori. Am observat că roşul mi le repune înapoi în margine, încep să le simt, să le înţeleg din nou, să-mi urmăresc ideea mai bine.

Odată cu culorea roşţie mi-a venit şi ideea oglindirii femeii. E de fapt cealaltă parte a noastră, partea spirituală, deşi cam exagerat. Cuvântul ăsta <<spiritual>> pe mine mă deranjează şi de multe ori mă tem să-l folosesc pentru că e greu de înţeles. Ştim că există lucruri dincolo de percepţia noastră, dar există o zonă pe care noi nu o vedem întotdeauna, care e ascunsă şi eu personal tind să mă îndoiesc că asta e zona reală pe care noi o palmăm. Atunci am încercat să-mi pun în evidenţă modul de înţelegere a lucrurilor şi mi-am pus personajele în două exemplare întotdeauna.

Şi expoziţia de la Castel are într-adevăr o tematică dacă stăm şi ne gândim:  femeia, frumuseţea femeii, doar că în expoziţie sunt lucruri din diferite perioade. Sunt nuduri feminine, sunt oglinzile din ipsos, sunt merele şi păsări. Toate aceste patru elemente au fost nişte perioade în viaţa mea în care am făcut numai acele obiecte. Bineînţeles că toate sunt legate şi le poţi converti în trupul feminin. Am abordat mărul pentru că are forma aceea a femeii, nu are mare legătură cu mărul cunoaşterii. Artistul întotdeauna în atelierul lui îşi expune ideea lui, îşi materalizează ideea lui, care de multe ori nu are legătură cu ceea ce vede privitorul sau criticul de artă. Criticul de artă face legătura între obiectul de artă şi public,  cel care vine să se hrănească din arta artistului. Artistul este într-o lume nepătrunsă, pe care nici noi nu o putem explica, eventual ne putem adapta, putem să abordăm o anumită filozofie şi lumea ne poate percepe în felul acesta, dar în adâncul nostru suntem tot de neînţeles.

Rep.: Unde începe şi unde se termină vulgaritatea în artă?

A.C.: Vulgaritatea nu ştiu dacă are vreo legătură cu arta. La urma urmei vulgaritatea este o expresie născută în sânul societăţii de consum. Morala e relativă, pentru mine poate să fie ceva moral ce pentru tine poate să fie imoral. De exemplu, musulmanii se căsătoresc cu zece femei ori dacă eu aş avea două neveste aş fi imoral. Depinde acum de tendinţele societăţii. Arta nu poate fi amestecată în zona asta.

Rep.: Ce poate fi imoral la un nud feminin?

A.C.: Încă o dată spun, trebuie să clarificăm în ce direcţie mergem. Artistul se rupe de societate, la un moment dat nici nu ţine cont de părerea celor din jur. Mă refer la artistul sincer, nu mă refer la artizan, care fac obiecte pentru public, care face căluţi, zâne, îngeraşi ş.a. Şi atunci, în momentul în care face un îngeraş cu penisul de un metru, normal că va fi vulgar, dar artistul din mintea lui scoate forma, prin forma lui ajunge la nişte înţelesuri, el este într-un continuu experiment. Orice lucrare a artistului este un experiment. El poate să facă forme pentru că le-a repetat de multe ori, dar fiecare formă pe care o face e diferită, el nu mai foloseşte şablonul celeilalte forme niciodată. El întotdeauna îşi ia rămăşiţe din mintea lui şi construieşte un segment de înţelegere a lucrurilor. Nu cred în arta de consum, de fapt arta nu poate fi consumată, obiectele de artă, în schimb, da. Oarecum pot fi încadrate în ceva şi servite cuiva ca să spunem aşa, dar arta nu este un obiect, sunt tendinţele tale, nevoile tale, că nu vin dintr-o dorinţă materială neapărat. Ne-am născut, nu ştim de ce, dar simţim o dorinţă de a învăţa cât mai mult. Toată viaţa noastră alergăm după ceva ce nu avem, tocmai de aici putem să înţelegem că noi ne-am născut ca să învăţăm ceva, nu să consumăm şi atunci viaţa noastră este un experiment continuu. Sigur, oamenii merg după regulile societăţii, la artist se anulează lucrul acesta, artistul trăieşte în societate, dar nu e din societate.

Artistul s-a născut la Beclean pe Someş, Bistriţa Năsăud, în 1970. Este absolvent al Şcolii de Arte din Drobeta Turnu Severin, generaţia 1997-2000, co-fondator al taberei de creaţie Rastok Negotin Serbia.  Este membru de Onoare al Uniunii Artiştilor Plastici din Negotin, Serbia. A fost premiat la "Galele Premiilor" ediţia a-VII-a cu "Premiul pentru Sculptură", festival organizat de Centrul de Cultură Mehedinţi şi în anul 2012 a primit premiul de excelenţă din partea Primăriei Drobeta Turnu Severin.