Reportaj: Mâinile care au dat viaţă granitului GALERIE FOTO
0
Meserii uitate de vreme şi de lume mai trăiesc încă prin grija unor oameni uitaţi de semeni. Că şi piatra are viaţă, se spune de multe ori la modul figurativ, dar că a pipăit sufletul granitului poate spune doar Constantin Topoleanu, un bătrân gârbovit de muncă, şi ortacii lui, unii răpuşi de praful pietrei şi alţii, mai puţin norocoşi, încă bătând obosiţi pragurile farmaciilor.
N-a fost de la început o plăcere să urci drumul carierei ca să ciopleşti piatra, o spune simplu bunicul Constantin „ dar cu timpul începi să-i simţi viaţa, să nu mai priveşti capul şpiţului şi fiecare lovitură de ciocan ciopleşte atât cât trebuie în bolovanul diform, ca o mângâiere, şi piatra se desface înţelegătoare după forma pe care vrei să i-o dai”
Şi când vorbeşte moş Constantin îşi frământă uşor mâinile, şi degetele noduroase povestesc despre blocurile de granit netezite la piciorul podurilor, plăcile de marmoră ale monumentelor, ornamentele masive ale clădirilor publice.
De fapt atracţia ciudată pentru crestele Munţilor Greciului şi ai Măcinului, care i-au bucurat copilăria, i s-ar fi aşezat în inimă ca un dar neobişnuit şi de acolo toată viaţa lui…cu nevastă, casă şi copii, ar fi înflorit pe temelia asta.
„În sistemul nostru de lucru, pietrăria era cea mai cinstită meserie de pe faţa pământului, că se lucra individual. Eu ştiam cât am făcut şi puteam să-mi calculez singur cât o să iau ca bani în fiecare lună“.
Muntele vrăjit
„Lucrez din 58. Aveam 16 ani. Mă lua tata cu el să nu fac năzbâtii pe acasă. Asta nu însemnă că lucram. Mă duceam pe acolo să văd ce înseamnă scule, cum este piatra… mai încercam cu ciocanul…Pe vremea aceea nu se făceau specialităţi. Se făcea piatră cubică, cu care s-au pavat toate străzile din Măcin. Acum orice stradă din Măcin este pavată. Că nu mai este cineva care să le îndrepte, că s-au făcut denivelări, asta-i altceva, dar strada este pavată.
Abia în 59, la 17 ani, am început să-mi câştig banii de cheltuială din pietrărie. Şi de atunci am rămas ca vrăjit de meseria asta, până la pensie.”
Din piatră a scos apă când i-a fost sete, şi tot din piatră a plămădit pâinea pentru familia sa.
„Mai târziu, când au început specialităţile am trecut de partea celor mai bine calificaţi. În piatră, trebuie să cunoşti, să ai talent. Şi ca, bine zis, până nu eşti mic, mare nu poţi să fii. Deci am făcut monumente de la Smârdan şi până la Tulcea. Acela de la Măcin, coloana de sus de la cornize, inclusiv pătratul de jos, este făcut de mine. Scrisul l-a făcut altcineva. Eu, după aceea am trecut la faza de scris. Am început să lucrez la materiale pentru Austria, pentru Germania şi unde se mai făcea export. Lucram la ce puteam. Am fost şi prin Ardeal şi prin Banat, făceam bordura la marginea tunelului. Chiar am lucrat la Bumbeşti- Livezeni, la Podul Cernavodă şi la Feteşti. Am făcut un monument la marginea Feteştiului cu – Bine aţi venit!”
Deşi soarele străluceşte violent, un vânt rece dinspre munte acoperă singura masă, din altceva decât piatra din curtea meşterului, cu o pulbere fină.
„Vezi, asta-i ploaia dobrogeană ! Da mata de unde eşti ? Din Bucureşti ? Ei atunci ştii ce-i aceea ploaie dobrogeană“.
Doar că nisipul acesta care-ţi usucă respiraţia, nu este bun pentru moş Constantin. El face tratament că silicoza i-a blocat plămânii. Şi trebuie să se facă bine că săptămâna viitoare are de lucrat un monument funerar, că pensia este mică şi soţia este bolnavă şi mai are un băiat la liceu la Măcin.
Grădina din piatră
„Pe vremea aceea erau vreo 300 de pietrari. Era o diferenţă între lucrările din Munţii Măcinului şi cele din Munţii Grecilor. Când a început Podul de la Cernavodă, prin 82, i-a adus conducerea şi pe aceştia din Greci. Şi ei nu puteau să lucreze. Şi i-am spus directorului să-i lase în pace, să se ducă unde ştiu ei să lucreze că stăteau fără nici un folos şi nu câştigau nici un ban. Şi i-a lăsat să lucreze să câştige bani. Că pietrari erau şi ei, dar mare diferenţă.”
În curtea mare, câţiva bolovani de piatră, cu un diametru de peste 3 metri, aşteaptă să fie transformaţi în ceva. I-a cumpărat nea* Costică de la Izvoarele, că aici la Greci cariera s-a închis şi nici piatra nu este prea bună.
Şi vazele de flori care mărginesc grădina şi însăşi marginea grădiniţei din faţa casei este din piatră cioplită la mână şi dacă n-ar adia vântul, până şi florile ar părea încremenite din piatră.
„Şi am uitat să vă spun de Solocu. Aveam un şef aici. Şi mi-a spus : << - Cât voi fi eu, aici şef, tu n-ai sălucrezi la Greci ! Ai să lucrezi aici la cariera Solocu (Măcin) Şi am lucrat acolo vreo 26 de ani – că el era cu partidul. Că, ce spunea el era sfânt. Dacă spunea să te spânzure, cred că o făceau scrântiţii ăia de atunci“.
Click pe poze pentru fotogalerie!
Masa tăcerii
„A venit cineva la mine, după ce am ieşit la pensie. Pentru bani am făcut-o. Era pensia mică, erau băieţii ăştia pe la şcoli. Nu ajungeau banii. Ştiţi dumneavoastră cum este cu copiii. Nu poţi să stai numai în pensie. Am făcut masa şi numai şase scaune. Nu ştiam că ar fi fost Masa tăcerii. Nici nu se potriveşte cu ea. Nici nu mă apucam de aşa ceva dar eram prea flămânzi de bani. Lucrul acesta a durat vre-un an de zile. Am lucrat doi inşi şi după aceea n-au mai vrut s-o ia. A dat o mică arvună. Erau de la o mănăstire.
N-au vrut să mai recunoască faptul că în comandă erau numai şase scaune şi au vrut să le facem şi pe celelalte, în acelaşi preţ. De acolo n-au mai luat-o. Şapte ani am ţinut-o. Au venit unii de la ziare şi mi-au făcut nişte poze cu ea, poze pe care le-am dat la lume. Acum, nu mă pricep eu prea bine la artă dar şi ăştia, oameni deştepţi, au scris şi prin ziarele din Bucureşti că cineva, adică eu pietrarul din Greci, am făcut o masă identică, aceleia a lui Brâncuşi. După aceea am dat-o sub preţ, să scap de ea, că veneau ziarişti din toate părţile să se uite la mine ca la urs. Şi eu am necazurile mele.”
Şi-a trecut palma peste frunte de parcă ar fi vrut să împrăştie gândurile, ca un roi de muşte, care nu-i dădeau pace şi a continuat cu năduf:
„Am lucrat şi la Casa Poporului. Ne-au luat în concentrare. Şase luni am stat. La cazarmă dormeam şi ziua lucram. Aveam de unde să cumpărăm şi mâncare, dar hrană rece şi până mâncam la cantină,… cu astea mi-am stricat stomacul şi am făcut ulcer. De acolo m-a dat la Fabrica de Marmură din Tulcea, tot concentrat. Şi venea colonelul luni, ne încolona şi ne ducea cu autobuzul, şi ne aducea înapoi acasă, sâmbăta.
La început câştigam puţin că era ceva nou să lucrezi în marmoră, dar prin 89 ajunsesem la un salariu…cel mai mare de când mă ştiu.
Nemulţumirea mea, care este nu numai a mea,.. toţi. Unii au murit nemulţumiţi. Eu nu făceam numai salariul de bază atunci.
Şi la pensie n-a spus: - Ia stai mă că omul acesta a făcut de 2-3 ori decât salariul! - şi-mi oprea pentru asigurări, Casa de Pensii, după cât câştigam. Şi de acolo, pensia mi-a dat-o după salariul care au vrut ei. Şi n-are cine să mai caute dreptatea. Cine ? Că am fost şi la 1 Mai, aşa-i zicea atunci…Arhiva…când a crescut apa, a intrat prin beciurile unde erau hârtiile şi nu le-au mai găsit la pensie. N-am mai găsit vreo doi ani, încă. Am găsit doar o parte din anii 59-60.
Acum stau de vorbă cu dumneavoastră şi de supărare abia respir. De-aia fac şi tratament, de supărare şi de silicoză. Acum am aproape 9 milioane . Mi-au mai dat cu mărirea 25 de pâini pe lună. Ei ! Mulţumesc şi de astea !”
Voievodul românilor
S-a lăsat rece. Bătrânul începe să se neliniştească. Trebuie să-şi ia „tratamentul”, dar vrea să şi discute cu cineva care se mai interesează de soarta lui. Ar fi multe de spus, dar cui îi pasă ?
Toţi au problemele lor. Şi de ce i-ar păsa cuiva ? Tinereţea şi frumuseţea lui a băgat-o în piatră. Este drept că din piatră a şi trăit, dar nu uşor.
„Am lucrat anul trecut şi acum doi ani la statuia lui Cuza din Iaşi. Şi acolo au fost nişte rectificări…că statuia aceea este unicat în ţară. Ce să spun, are vreo 10 metri. Aşa cam cât casa.
Eu le-am spus altfel. – Dom’le ! dacă vreţi să faceţi un lucru bun, dărâmaţi-l. Eu îmi iau angajamentul că-l fac la loc, tot din aceeaşi piatră, dar numai că-l fac mai mic. - Ăştia mă chemaseră că pe vremuri au dat ruşii cu bombele pe statuie, ca să nu mai fie.
Ca să o aduc la vechea formă trebuia s-o micşorez pe toată suprafaţa cu doi centimetri.
Am fost acolo cu unul din Brăila, care era inginer în restaurare. A venit acela, a luat o traistă de bani şi nu a făcut nimic. Pe mine m-a plătit acela, restauratorul. Am fost mulţumit. Al doilea an m-a chemat numai pe mine. M-au luat de acasă. Statuia este bine acum, dar dacă mă ascultau, mai ţinea 100 de ani.”
Moş Costică Topoleanu din Greci şi-a spus povestea. Soarele a mai înflăcărat odată crestele munţilor înainte de a apune. Pe uliţa altfel pustie zbârnâie zgomotos un scuter birjerit la maxim de un puşti „ la maiou”, aşa ca în filme.
Doamne ! Ce o să mai ştie despre noi copii ăştia ! a mai spus bătrânul în loc de „La revedere !”
Se încarcă comentariile...
