Calvarul unei tinere infectate cu coronavirus, trecută prin 15 teste în 37 de zile de carantină. „Trebuie să fiţi foarte tari, psihic şi sufleteşte“

Dora Fekete a fost printre primele persoane infectate cu noul coronavirus din România. Tânăra de 23 de ani a lucrat într-o staţiune de schi din nordul Italiei şi a revenit în ţară la începutul lunii martie.

Dora Fekete din Oradea are 23 de ani. Din decembrie 2019, a lucrat ca barman într-o staţiune de schi Madona di Campiglio, aflată în nordul Italiei. Din cauza epidemiei de coronavirus, a fost nevoită să se întoarcă acasă, în data de 14 martie. A fost printre primele persoane revenite în ţară dintr-o zonă roşie şi a avut ghinionul să fie infectată cu coronavirusul SARS 2. Primul test a ieşit pozitiv, iar apoi au urmat nenumărate alte teste.

A fost nevoită să stea 37 de zile de zile în carantină instituţionalizată. Apoi, nici după ce a fost lăsată să plece acasă nu avea să fie chiar liberă, a fost nevoită să continue să trăiască izolată la domiciliu pentru încă 14 zile. 

Dora a fost printre primele persoane infectate cu noul coronavirus din România şi cea de-a treia persoană din judeţul Bihor. 

Tânăra a avut curajul să povestească prin ce a trecut pentru Radio Timişoara, într-un interviu acordat redactorului Bartha Csaba.

-Când crezi că te-ai infectat cu virusul?

  - Totul a început după ce am ajuns acasă. Până atunci nici nu-mi puteam imagina că aş putea să fiu pozitivă. După ce am ajuns acasă, în ziua a opta, când eram deja în carantină, într-un hotel din Oradea, au venit cu vestea că primul meu test a ieşit pozitiv. Nu am nicio idee când am fost infectată. Posibil pe drum, posibil încă în Italia, dar nu ştiu să mă fi întâlnit cu alte persoane infectate. Cert este că nu au existat semne ale bolii, aşa că e dificil de spus. 

-Povesteşte-ne la început cum s-au comportat autorităţile. Cum a fost chiar de la intrarea în ţară?

-După ce am trecut frontiera, ni s-a pus întrebarea de unde am venit. A trebuit să complez hârtii, de unde am venit, în ce puncte am fost... Ne-au dus, am fost cu prietenul meu, într-un cort. Nu a fost nimic complicat, cam 15 minute a durat totul. Era destul de ciudat pentru că personalul era deja în echipamente de protecţie. Dar ei nu au comunicat prea multe.

-Ce s-a întâmplat mai departe, după ce v-au dus într-un hotel din Oradea. Cum aţi fost primiţi acolo?

-Totul a decurs bine. Am mers până la hotel cu maşina noastră. Am parcat acolo, iar apoi ne-au condus într-o cameră. Am putut despacheta lucrurile pe care le-am luat din maşină. Nu avem idee cât timp o să fim ţinuţi aici. Ne-au spus să luăm cu noi doar obiecte de strictă necesitate. Când am întrebat ce înseamnă asta, având în vedere că nu ştiam cât o să ne ţină, nu au oferit niciun răspuns. Au spus că putem să ducem sus ce credem noi că e important pentru noi. 

-Cine au fost cei cu care aţi comunicat? Militari, jandarmi, poliţişti?

-Jandarmii ne-au condus acolo. La hotel mai erau doi poliţişti, dar ei au plecat. Au rămas jandarmii.

-Care au fost condiţiile din hotel?

-Condiţiile au fost foarte bune. Avem trei mese pe zi, dimineaţa, după masă şi seara, a treia zi am primit şi un pachet cu dulciuri. Ne-au spus să-i anunţăm dacă avem nevoie de orice. Când am ajuns ne-au luat teste din nas şi gât.

-Când a început calvarul pentru tine?

-Până aici nimic nu ne-a făcut să ne îngrijorăm. Credeam că trebuie să treacă cele 14 zile de carantină la hotel, iar apoi putem pleca acasă. A fost destul de dificil de acceptat că vom sta 14 zile izolaţi, dar am zis că o să rezistăm, oricum apoi vom fi liberi. Calvarul a început după ce în ziua a opta mi-au transmis că sunt pozitivă. Aşa că m-au dus în spitalul de boli infecţionase. 

-Cum ai fost anunţată? Te-au sunat?

-Era la scurt timp după ce am mâncat prânzul. A bătut cineva la uşă. Mi-a strigat numele şi mi-a spus să fiu în cinci minute jos, în faţa hotelului. Dar unde mergem, ce vor să facă, nu a existat niciun cuvânt. Până să deschid uşa nu mai era nimeni pe hol, nu am văzut pe nimeni. Nu aveam pe cine să întreb ce să iau cu mine, unde mă duc. Deja această întrâmplare era ciudată. 

-În cele opt zile aţi putut să ieşiţi din cameră? 

-Nu. A trebui să rămânem tot timpul înăuntru. Când venea mâncare, bătea cineva, ni se spunea în difuzor că a venit mâncarea, care era lăsată pe jos, în faţa uşii. Nu aveam nicio posibilitate de comunicare cu ceilalţi. Nu aveam voie să ieşim. 

-În tot acest timp, ai avut anumite simptome, temperatură, tusă, stare de rău, dureri de stomac?

-Nimic. În toate cele 37 de zile, cât am fost monitorizată, nu am avut niciun simptom de boală. 

-Dar să rămânem la momentul în care ţi-au strigat numele şi ţi-au spus să cobori în faţa hotelului...

-Nimic nu am ştiut. M-am uitat la perechea mea, eram surprinsă. Am zis că iau telefonul cu mine. Pentru că bateria telefonului era deja destul de descărcată am luat şi încărcătorul. Am coborât fără geacă, fără acte de identitate. M-am încălţat şi am coborât. Afară am văzut o ambulanţă şi o persoană îmbrăcată în echipament de protecţie. Pe el l-am întrebat unde vor să mă ducă. S-a uitat la mine şi a răspuns ironic, că ce, eu nu ştiu unde mă vor duce? 
 

-Aşadar, comunicarea e minimă din partea autorităţilor...

-Nu doar că e minimă. Ea nici nu există! Repet, nu că mi-ar fi zis că mergem într-un spital, ci totul s-a rezumat la acel ton ironic, de parcă aş fi fost luată de proastă. A fost ciudat. Dar m-au dus la spitalul de boli infecţioase.

-Acolo ce s-a întâmplat?

-M-au condus într-o cameră, m-au aşezat pe un pat şi a trebuit să aştept cam un sfert de oră. Au venit medicii, mi-au spus că îmi vor lua sânge pentru anumite analize. A trebui să completez câteva hârtii, în care îmi dau acceptul să iau medicamentele pe care ei mi le vor da, că sunt de acord cu tratamentul. 

-Ţi-au explicat ce medicamente îţi vor da şi ce se va întâmpla cu tine?

-Nu. Nu a fost nicio vorbă despre asta. Nu ştiam ce medicamente iau. Medicul meu nu a răspuns la întrebări, a spus că el nu ştie deocamdată nimic, că trebuie să discute cu ceilalţi medici. Doar colegele din salon mi-au spus ce medicament trebuie să luăm. Am mai fost împreună cu încă două doamne, cazul numărul unu şi cazul numărul doi din judeţul Bihor, de la ele am putut afla ceva informaţii concrete.

-Cum erau condiţiile acolo?

-Nu sunt prea bune condiţiile din spitalul de boli infecţioase din Oradea, se află într-o clădire veche. A fost curat, dar paturile sunt vechi, nu sunt geamuri termopan, simţeai câteodată că bate vântul înăuntru. Nu a fost nici cald. E un spital vechi. Mâncare am primit tot de trei ori. Nu a fost foarte bună. Nu sunt pretenţioasă, dar nu era ca la hotel. 

-Ce s-a întâmplat pe mai departe?

-În fiecare zi eram monitorizaţi. Au măsurat saturaţia, tensiunea şi temperatura. De trei ori pe zi. Intra o asistentă îmbrăcată în echipament de protecţie. Ne-au pus la dispoziţie medicamentaţia pentru două sau trei zile. În primele opt zile am primit paracetamol. Trebuie să iau de trei ori pe zi. Alături de un coctail pentru întărirea imunităţii. Erau medicamente care se dau celor infectaţi de HIV şi malarie. Nu avea legătură cu coronavirusul, dar era ceva pentru imunitate.

-Ai stat patru zile în spitalul de boli infecţioase, după care te-au mutat într-un alt spital. Ce s-a întâmplat?

 -Tot spitalul de boli infecţioase a fost mutat în fostul spital pentru copii. Acest spital a fost desemnat spitalul pentru coronavirus. Aşadar, cu o seară înainte, a intrat o asistentă şi ne-a spus că dimineaţa, între orele 10 şi 12 să ne strângem lucrurile, că ne mută într-un alt spital. 

-Aveai deja 12 zile departe de lumea exterioară. A urmat o perioadă şi mai lungă în noul spital. 

-Condiţiile aici erau mult mai bune. Este vorba de un spital modernizat. Tratamentul s-a păstrat, atâta tot că şi aici a fost totul izolat. Nu s-a putut ieşi nici pe coridor. Am primit măşti şi mănuşi, iar de fiecare dată când veneau cu mâncare sau veneau să facă curăţenie, ori dacă ni se aduce ceva, atunci noi trebuie să ne echipăm cu ele.  

-Între timp ţi-au făcut teste noi?

-Da. După ziua a 14-a mi-au luat primul test. A trebuit să aştept după rezultat cam 12 ore. Rezultatul a fost fals-negativ! Asta înseamnă că nu e nici pozitiv, nici negativ. Şi că ar fi putut să greşească atunci la recoltare. A trebuit repetat testul. La început, protocolul spunea că dacă iese negativ un test, trebuie repetat a doua zi. Mai târziu, între cele două teste trebuia să se aştepte trei zile. 

-Câte teste fals-negativ ai avut?

-Din 15 teste, 12 au fost fals-negativ. Primul test a fost pozitiv, au urmat opt rezultate cu fals-negativ. Apoi a urmat unul negativ. Restul au fost de asemenea fals-negativ. De abia ultimul a fost din nou negativ. Erau zile între recoltări. Au fost trei zile, două zile, s-a întâmplat să-mi ia analizele şi a doua zi. 

-Cei infectaţi trebuie să se pregătească de acest calvar, că vor trece prin foarte multe teste?

-În 37 de zile, mi-au făcut 15 teste. În ultimele zile, medicii spuneau că rezultate atât de ciudate ies de obicei la cei care nu au simptome. Cei care prezintă simptome au teste mai concludente. Repet, eu nu am avut niciun simptom. 

-Cu pacientele cu care ai fost în salon în spitalul de boli infecţioase ai ţinut legătura?

-Da. După ce m-au mutat în noul spital, am rămas singură în salon. Desigur că am schimbat numerele de telefon şi am vorbit zilnic. Una prezenta tuse uşoară, două-trei zile, nici nu e sigur că din cauza infecţiei cu coronavirus. Cealaltă a avut pentru câteva zile diaree. Dar medicii i-au spus că e doar din cauza medicamentelor. 

-În sfârşit, ai primit vestea că testul e negativ. Să spunem că trebuie să ai două teste negative să ţi se dea drumul. Cât timp a trecut între cele două teste negative?

-A trecut destul mult. Pentru că nu făceam teste zilnic. Au fost zile în care aşteptam doar să vină să-mi facă testele. După ce a venit primul test negativ mă gândeam că a doua zi vor veni să mă testeze din nou şi o să fie şi acela negativ. Dar am parte de dezamăgire când vedeam că şi acela este fals-negativ. Între testele negative au mai fost şapte teste fals-negative. Dacă ar fi apărut şi unul pozitiv, din nou aş fi avut nevoie de două teste negative consecutiv. 

-Ce ţi-au spus după ce au ieşit cele două teste negative?

-Comunicarea a fost şi aici amânată. Îmi amintesc că seara la ora opt a intrat doctoriţa şi m-a informat, foarte oficial, că şi testul al doilea a fost negativ. Mi-a spus ce am de făcut, că încă 14 zile trebuie să stau izolată la domiciliu, să am o alimentaţie bogată în vitamine, că o să mă ducă acasă o ambulanţă. După miezul nopţii m-au sunat că a sosit ambulanţa. Am coborât, lângă maşină se aflau şase-şapte persoane îmbrăcate în echipament de protecţie. Fiecare avea o lumânare în mână. Au făcut un cerc în jurul meu şi au stat fără să spună ceva. A fost o sentiment destul de ciudat. Era în noaptea de înviere pentru ortodocşi.

-A urmat izolarea la domiciliu. 

-Aşa este. Încă 14 zile trebuie să petrec singură, în carantină la domiciliu. În aşa fel încât nu pot intra în contact cu nimeni.

-În final, ce sfat le dai persoanelor la care se descoperă infecţia cu coronavirus? La ce să se pregătească?

-Din experienţa mea, cele mai elementare lucruri să le ia cu el, de la periuţa de dinţi, lenjerie de corp,
să fie pregătit că va sta înăuntru o perioadă lungă, să nu se gândească neapărat că după 14 zile pleacă acasă, nimeni nu poate asigura că vor exista dintr-o dată două teste negative. Să aibă neapărat telefonul şi încărcătorul. Trebuie multă răbdare, să se gândească doar la lucruri pozitive, că se va sfârşi într-o zi, chiar dacă informaţiile primite sunt puţine. Să încerce să obţină infromaţii, de la asistente, doctori, ba chiar şi de la femeia de serviciu. Trebuie să fiţi foarte tari, psihic şi sufleteşte. Eu nu am fost afectată fizic, făceam exerciţii, nu m-am lăsat atrasă de pat.