Scrisoarea tulburătoare scrisă acum 64 de ani de partizanul nevoit să petreacă Paştele singur în munţi: „Stau prigonit de fraţii mei trădători ce şi-au vândut ţara“
0
Gheorghe Motrescu a fost unul dintre ultimii membri ai rezistenţei româneşti din munţi în anii comunismului, iar fragmentele din jurnalul său, descoperite în dosarul său de la Securitate, oferă o imagine dureroasă a vieţii de fugar.
Vasile Motrescu s-a născut la 11 octombrie 1920 în comuna Vicovu de Jos, judeţul Suceava, într-o familie de ţărani simpli.
Din anul 1944 a intrat în componenţa primelor grupuri de partizani antisovietici aflate sub protecţia Comandamentului româno-german din Câmpulung Moldovenesc şi instruite în şcoala din comuna Sadova. Despre lupta sa împotriva ocupaţiei sovietice afăm de la Theodor Bărbulescu şi Liviu Ţăranu, care au publicat în volumul „Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România. 1944-1962“ amănunte inedite din viaţa partizanului care aştepta venirea americanilor în România pentru a ne scoate de sub jugul sovietic.
În toamna anului 1944, Motrescu a fost nevoit să se ascundă de teama trupelor sovietice. A revenit apoi în localitatea sa de baştină unde şi-a întemeiat o familie şi a avut doi copii. În primăvara anului 1949 află că este urmărit de Securitate pentru acţiunile sale antisovietice din vara anului 1944 şi se refugiază din nou în pădurile din zona Rădăuţi.
A făcut parte apoi din grupul Constantin Cenuşă, care luptase şi împotriva sovieticilor. Vasile Motrescu şi Constantin Cenuşă au fost condamnaţi în contumacie de către Tribunalul Militar Iaşi la un total de 31 ani de închisoare pentru „activitatea desfăşurată în spatele trupelor sovietice în primăvara anului 1944”.
În urma promisiunilor Securităţii s-a predat de bunăvoie şi a fost lăsat în libertate de către autorităţi în speranţa că îl vor putea prinde astfel şi pe Constantin Cenuşă ceea ce s-a şi întâmplat ulterior. Vasile Motrescu a fost utilizat ca element acoperit infiltrat în grupul condus de Ioan Gavrilă, care acţiona în Munţii Făgăraş, având misiunea de furniza informaţii referitoare la locul unde se afla această grupare şi de a crea condiţiile necesare capturării membrilor acesteia.
Însă, Vasile Motrescu a dejucat în ultimul moment planul Securităţii avertizându-i pe cei în cauză de iminenta lor capturare. A fost recuperat de către organele Securităţii şi folosit în altă operaţiune de deconspirare a unui fost membru al Rezistenţei – Macoveiciuc Silvestru – în a cărui celulă de la Penitenciarul Botoşani este introdus Vasile Motrescu. Şi în acest caz se deconspiră în faţa celui vizat de securişti.
În urma acestor „eşecuri” a fost judecat şi condamnat la un total de 23 de ani şi şase luni pentru tâlhărie, instigare publică repetată şi asociere contra liniştii publice. În urma acestei sentinţe, la 29 mai 1952, pentru a treia oară, s-a refugiat în pădure, având asupra sa şi o armă din timpul războiului. O lună mai târziu, s-a alăturat lui Gavrilă Vatamaniuc, care era fugar din 1948 şi fraţilor Chiraş Ioan şi Gheorghe – aceştia din urmă împuşcaţi ulterior, în timpul unei ciocniri cu trupele de securitate aflate pe urma lor.
Alături de ceilalţi membri ai grupării din care făcea parte, Vasile Motrescu a răspândit manifeste şi a contribuit la întărirea ideii, în rândul populaţiei din regiunea Bucovinei, că un nou război este în pregătire şi că Occidentul va răsturna regimul nou instalat de către sovietici.
De asemenea, a participat alături de alte grupări din zonă, la acţiunile întreprinse contra autorităţilor, ameninţând pe cei care se alăturau noului regim. A iniţiat mai multe atacuri împotriva unor cabane ale lucrătorilor forestieri, care erau cunoscuţi ca activişti comunişti, sau a unor stâne pentru a procura provizii şi diverse alte lucruri necesare existenţei în munţi, lăsând în aceste locuri scrisori de ameninţare la adresa regimului.
Securitatea a răspândit zvonul că Vasile Motrescu este agent al său, cu scopul de a distruge unitatea grupării Vatamaniuc în care era încadrat şi Motrescu. Din cauza persecuţiilor, familia nu l-a mai putut ajuta cu alimente, iar cei mai mulţi dintre consăteni au refuzat să mai facă de teama represaliilor.
Între anii 1952-1958, Vasile Motrescu a trimis autorităţilor o serie de scrisori în care arată motivele pentru care s-a refugiat în munţi, prezentând totodată şi starea de nemulţumire existentă în rândul ţărănimii din Bucovina, în faţa colectivizării forţate. El a cerut graţierea deţinuţilor politici şi eliberarea, în special, a lui Constantin Cenuşă, promiţând că dacă aceste cereri vor fi îndeplinite, el va ieşi din clandestinitate. Un caiet, de 38 de pagini, cu însemnările şi poeziile sale, din anul 1953, a fost depus la Miliţie.
Vasile Motrescu la o reconstituire a Securităţii.
Iată câteva fragmente din jurnalul lui Vasile Motrescu:
„Vineri 3 aprilie 1953 (Vinerea Paştilor)
Amărât şi plin de gânduri am petrecut şi această zi de cum m-am sculat, am ieşit la soare şi citesc în Biblie şi mă gândesc că vine Sfintele Paşti şi sunt aciulea.
Paşti petrecut în necaz, sunt disperat şi fără nici o nădejde şi eu din mila domnului, până se va îndura Dumnezeu şi mă va strânge după pământul celor vii.
Stau la soare şi mă gândesc la cei dragi de acasă, cum de Paşti orice suflet cât de sărac şi tot se bucură cel puţin de libertate şi e la un loc cu toţi oamenii. Numai eu stau pe Rustii [pustii] şi îmi plâng păcatele singur şi fără nici o mângâiere, flămând, trist, deznădăjduit, cu mintea încordată acuzând şi iertând tovarăşii de viaţă şi pe toţi vrăjmaşii sufletului meu.
Cât necaz, câtă trudă, durere, suferinţă, oboseală şi gânduri fără nici un rost, am întâmpinat într-aceşti 4 ani, de prigoană, temniţă şi captivitate, trupul meu istovit şi mintea mea obosită. Nu există fiinţă de om pe faţa pământului, să-şi poată imagina viaţa mea de câine, pe care am trăit-o aceşti 4 ani, încă se împlinesc la 10 aprilie. Spre seară am mai dat o raită în jurul colibei, m-am suit în Gruet că zăpada pe faţă s-a pleşit. În vârful Gruetului pe un fag am găsit scris numele meu, încă din 1944, toamna de când stam fugar pe aceste meleaguri de frica ruşilor şi atunci am trăit greu dar nu ca acum.
Atunci eram prigonit de ruşi, acum sunt de fraţii mei români. Da stau prigonit de fraţii mei trădători care şi-au vândut ţara şi sufletele lor tracilor [dracilor] din Rusia, pe un kgr de zahăr şi un litru de ulei şi au adus ţara în suferinţă, căci acum simte şi pruncul din faşă că trăieşte în raiul bolşevic.
Peste noapte am tăiat lemnele m-am culcat la ora 24 şi m-am sculat dimineaţa mi-am făcut mâncare, am mâncat şi cu ajutorul lui Dumnezeu am pornit spre sat. Pe la ora 9 dimineaţa am plecat de la colibă şi mergând spre Vicov totodată am mers şi cu trasa poate văd ceva, am trecut pe cărarea Cracului pe la Pietrele Scursului până la glod şi tot cu cărarea pe coasta Hacingului până la Sigarie de unde m-am suit Opcioca Hacingului am trecut în Pietroasa în Parc 40 şi am mers cu cărarea roată pe faţa dealului Slatinii până la Sleaga la Leon. Acolo am văzut două ciute dar la distanţă şi nu am putut trage în ele, am vrut să mă retrag, am vrut să mă trag mai aproape dar m-au simţit şi au trecut în Gruetul Poni. De la Sleagan la Leon am venit prin Altonca Pataieta şi în cot la Petrea lui Anton stau şi scriu aceste rânduri uitându-mă pe ţarina dezbrăcată de zăpadă, trist amărât, dau târcoale afară pe marginea satului aşteptând să vină întunericul să mă duc să găsesc o bucată de pască şi un ou roşu şi tot noaptea să mă întorc înapoi şi să mănânc cu lacrimi în văgăunile munţilor, acesta este paştele anului 1953 al cincilea paşti petrecut în prigoană.
Timpul s-a răcit vântul rece, ora 3,30 dimineaţa când a înserat am pornit spre sat când a întunecat am fost la punctul IV, a venit F.2 şi mi-a adus pască, făină, slănină, un urcior cu untură, zahăr, bomboane prăjituri şi altele de ale mâncării şi două cămăşi curate şi o izmană atâta bucurie am şi eu la sufletul meu de Sfintele Paşti, dacă am ce mânca şi o cămaşă curată parcă toată lumea e a mea simt şi eu că sunt pe la Sfintele Paşti. Numai a uitat să-mi aducă ou roşu, nu am mai avut răbdare să stau mult cu el când am văzut că mi-a umplut cu bunătăţi rucsacul şi o traistă, mi-am luat merindele şi m-am dus pe groapa Plostei şi mi-am împachetat din nou şi am mâncat şi eu pe săturate pască, smântână mi-a adus şi miere şi săpun de spălat, acestea sunt cele mai bogate din cele cinci Paşti petrecute în prigoană cred că acestea sunt cele din urmă.
Am pornit pe groapa Ploştei a început să plouă şi e întuneric de nu vezi nimic, mă duc plută înotând prin glod, secând băltoacele şi făcând salturi prin şanţuri şi gropi, nu ţin seama de acestea sunt fericit că sunt sătul şi am două traiste cu mâncare în spate. La G.C. m-am dus de am băut apă şi i-am făcut un semn pe fereastră, dormea creştinul aşa că nu l-am mai sculat. De la el m-am dus la bordei la Ciuntu la Slatina să stau de ploaie cu creştinul acolo şi m-am ferit să nu fac zgomot şi am plecat mai departe spre Stânişoara mai poposind din loc în loc şi clipocind pe sub copaci atâta era de întuneric că m-a trezit lângă Cosoaia din Pietroiu lângă gardul grădinii încet m-am retras să nu fac zgomot să nu mă simtă câinii. Foarte greu am ieşit de la deal de Onari în drum şi am luat-o pe drum cu popasuri, la Găvan am stat o oră şi m-am odihnit, am făcut foc şi iarăşi am mâncat căci se apropie de zi. S-a făcut ziuă am ajuns în Stânişoara. Aceasta este noaptea Învierii a Domnului nostru Isus Hristos – Paştele anului 1953.
Toată noaptea m-a plouat şi am făcut salturi prin glod, sărituri şi gropi. Dar totuşi mă simt fericit când mă gândesc la cei de prin temniţe căci mulţi ar dori să aibă fericirea aceasta cu toate căci eu nu o doresc nici vrăjmaşilor mei“.
„Am visat că m-a luat miliţia într-o maşină“
„Duminică 5 aprilie 1953 (Sfintele Paşti)
Din Stânişoara mi-am continuat drumul pe Obcina Hacigului până la Arsiţa m-am coborât în vale la colibă cu toate că ploua şi sunt obosit şi nu mă lasă inima să mă duc şi totodată nici nu e lucru curat cu cobiliţa de la A.H. căci când am trecut pe lângă ea, mi-a venit miros de tutun şi astăzi în ziua de Paşti şi chiar în zori de zi şi pe vreme aşa de grea, e imposibil să nu fie cineva în pădure. Lucru hotărât că este post fix în preajma colibei, aşteaptă să mă duc pe la ea, să-mi dea Hristos a înviat Securitatea.
Bănuiesc că ori a dat cineva de colibiţă astă iarnă căci am făcut multă urmă pe zăpadă şi tot în trecere am dat pe la colibă de am făcut foc şi am stat câte o zi două. Să păzească până or înnebuni până la anul pe la Paşti tot în coliba de la Arsiţa Haciumului să stea. M-am coborât pe la Preluca Grofului în cracii prislofului, e zăpadă mare şi nu e nici o urmă aşa că trebuie să ocolesc prin Scoru din Cracii Prislofului m-am suit în cărarea Grofului şi merg pe cărare. A început să ningă îi dau zor, am trecut iarăşi pârâului Prislofului pe unde am trecut şi ieri. La ora 9 dimineaţa am ajuns cu Paştele la coliba Gruetul stâncii. Cum am ajuns am făcut foc şi am mâncat şi m-am culcat iar şi am adormit până dimineaţa. Peste noapte am visat că m-a luat miliţia într-o maşină, dar am scăpat şi că soţia mea mi-a ieşit înainte şi mi-a spus că e bolnavă tare“.
Împuşcat fără a mai fi judecat
La 30 ianuarie 1956, Vasile Motrescu a fost condamnat la moarte prin împuşcare pentru „crima de acte de teroare” – fiind considerat de Securitate drept şef al grupării Vatamaniuc. În perioada cât a fost fugar (1944-1958) s-au pronunţat trei sentinţe de condamnare a sa: pentru tâlhărie, agitaţie publică şi port ilegal de armament.
Trădat de către Toader Şfichi a lui Ilie a Măţului, la mijlocul lunii ianuarie 1958 a fost arestat de către organele Securităţii, într-una din nopţile în care se ascundea la una din gazdele sale din anii 1955-1958: Gavril şi Valeria Şfichi din Gălăneşti. Aceste gazde, pe lângă faptul că i-au oferit adăpost, i-au furnizat şi hârtie sau rechizite de scris necesare pentru redactarea propriului jurnal.
Motrescu a fost dus la Penitenciarul Botoşani, dar nu a mai fost judecat, fiind considerată valabilă sentinţa din 1956 prin care era condamnat la moarte. I s-a respins recursul şi cererea de graţiere. A fost executat la Botoşani la 29 iulie 1958, ora 21,30.
Vă mai recomandăm:
Fraţii Dumitru şi Nicolae Fudulea, liderii mişcării de rezistenţă anticomunistă din Tulcea
Gogu Puiu, liderul mişcării anticomuniste din Dobrogea. Haiducii Dobrogei îşi aveau centrele de rezistenţă în Babadag şi Delta Dunării
FOTO Mărturii şi documente despre maşina de tortură a Securităţii. Cine erau „Haiducii Dobrogei“
Se încarcă comentariile...
