Moșii de Iarnă și meșteșuguri aproape dispărute. „Toți olarii vindeau enorm la târg, nu se întorcea nimeni acasă cu vreun vas”
0Moșii de Iarnă și Mucenicii, două sărbători religioase importante în viața românilor ortodocși, sunt marcate în acest an împreună, în ziua de 9 martie. Semnificația religioasă se împletește cu ritualuri precreștine, păstrate încă.
Dacă ritualul religios este încă viu în viața românilor, ce aproape a dispărut este truda meșterilor olari și a cioplitorilor în lemn, care de-abia pridideau munca în preajma marilor sărbători și-și duceau la Târgul de Moși obiectele care le asigurau traiul.
Sâmbăta Morților, Moșii de Iarnă, Moșii de Piftii, Sâmbăta Piftiilor, oricum i-am spune, are aceeași semnificație: cei dragi duși dintre noi sunt pomeniți și pentru sufletul lor se împart bucate.
De Ziua Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia, în schimb, se pregătesc și se dau de pomană, în amintirea sacrificiului soldaților care au murit pentru credința în Hristos, copturi dulci, fiind bucuria copiilor și momentul mult-așteptat pentru cei care respectă tradiția celor 40 (în unele zone 44) de pahare care trebuie băute în această zi.
Vase noi pentru răcituri
În Oltenia, de Moșii de Iarnă poți împărți multe, însă nu trebuie să lipsească piftiile, de aceea sărbătoarea se mai numește și Moșii de Piftii.
În ziua imediat următoare, ortodocșii marchează Lăsatul Secului de carne, Sâmbăta Morților fiind ultima sărbătoare când se mai pot împărți bucate „de dulce“, pentru că anul acesta se intră în Postul Paștelui la 10 martie, iar Paștile va fi celebrat la 5 mai.
Odată cu Lăsata Secului nu se mai pot face cununii religioase și astfel se încheie sezonul nunților. „Este o tradiție care are legătură cu cultul morților. Cu această ocazie se împart piftii în vase noi. Pentru asta, se opresc de la porc picior, căpățână, urechi, special pentru Moșii de Iarnă“, explică pentru „Weekend Adevărul“ etnograful Claudia Balaș, șefa Secției Etnografie din cadrul Muzeului Județean Olt.
Dacă astăzi este aproape la îndemâna oricui să se pregătească pentru Moșii de Piftii, pentru că cele necesare sunt disponibile oricând în magazine, odinioară bunicile aveau grijă să păstreze încă de la Crăciun cele trebuincioase.
„Tot ce era de la porc și se punea la piftie era pus cu sare și afumat încă de la Crăciun. Ca să le curețe, cu o zi înainte de a fierbe piftiile – piftiile se pun la fiert joi – le puneau la înmuiat, le lăsau în apă caldă, până a a doua zi dimineața. Joi-dimineața le spălau foarte bine de fum și se mai desărau“, mai spune Claudia Balaș.
Iernile erau grele, geroase, iar carnea, bine sărată și afumată, se păstra fără probleme până la acest moment.
Femeile de la sat, care, majoritatea, aveau multe guri de hrănit, pregăteau zeci de porții de piftii. Credința populară spune că răciturile trebuie mâncate în cele două zile, pentru că dacă ai trecut în post și mai consumi, riști să te îmbolnăvești de „friguri“ în miezul verii – de unde și zicala „să tremuri ca piftia“.
Piftia clară și bună ca-n Oltenia
Oltencele nu apelează niciodată la gelatina din comerț pentru a prepara piftiile, pentru că dacă folosești ingredientele potrivite nu e nevoie, dezvăluie Claudia Balaș.
Ziua în care gospodinele împart bucate pentru sufletul morților a rămas până astăzi un examen pe care femeile îl dau. Piftia trebuie să fie clară, fără grăsime deasupra, fermă și frumos așezată în farfurie.
„Trebuia să te uiți prin piftie, să fie sticlă. Unele le lăsau cu untură pe deasupra. Dădeau peste ochi, cum ar veni. Mama dădea deoparte bucăturile astea, nu prea le mâncam, ne spunea tot timpul: «Mâncați-o pe-asta, că e făcută bine, e de la a lu’ cutare!»“, și-a amintit pentru „Weekend Adevărul“ Mihai Trușcă, meșter popular ceramist, fiul renumiților meșteri olari Teodora și Marin Trușcă.
Etnograful Claudia Balaș ne-a dezvăluit și cum se pregătește piftia în Oltenia, rețeta fiind aceeași moștenită de la străbunici.
„Se folosește carne macră, dar pentru a se lega piftiile, se folosesc urechi, căpățâna de porc, genunchi de porc și chiar și partea cu unghiile. Se spală foarte-foarte bine și se pun la fiert într-un vas destul de încăpător, la foc mai mic, câteva ore. Se așază carnea în vas și se umple cu apă astfel încât să depășească bucățile de carne cu un lat de palmă. Se face proba din când în când: se ia un pic de conținut din vas, se pune la răcit, și dacă se ține ca o gelatină, înseamnă că sunt fierte. Pentru gust se poate pune o ceapă, o rădăcină de țelină, o rădăcină de păstârnac. Nu se toacă, ci întregi. Legumele se scot când au fiert, nu se lasă acolo pentru că se tulbură zeama. Le rămâne în schimb gustul. După ce am constatat că piftia e suficient fiartă, se dă la rece și se așteaptă până a doua zi, când se adună untura de deasupra“, detaliază Claudia.
Apoi, piftiile se încălzesc. Se scoate carnea, se aleg oasele și piftia se potrivește la gust cu usturoiul pe care l-am pisat sau l-am dat prin presă.
„Se potrivesc de usturoi și de sare și le lăsăm o oră-două ca să se întrepătrundă aroma de usturoi. Se scoate carnea cu o paletă și se așază în vasele noi, cumpărate pentru acest moment. Se completează cu zeama care se strecoară. Se merge la biserică în ziua de Moși, se duce ceva de dulce, se dau pomelnice, se vine acasă și se împarte. Pe lângă vasul cu piftie, trebuie să fie o lingură, un pahar cu apă sau cu băutură. Se poate împărți absolut orice“, a mai precizat Balaș.
Satul cu 100 de olari
Pregătirile pentru Moșii de Iarnă începeau cu săptămâni înainte. În anumite localități se organizau târguri renumite de Moși, în care meșterii olari își duceau vasele lucrate cu trudă timp de câteva luni. De aici toți gospodarii cumpărau vasele care urmau să fie împărțite de „Piftii“.
„Toți olarii care mergeau vindeau enorm, nu se întorcea nimeni acasă cu vreun vas – și mai trebuiau încă. Erau cele mai mari sărbători pentru care munceau olarii. Când mă gândesc că acum nu mai este aproape nimeni... Pe lângă noi vindeau și cei de la Harghita, de la Corund. Ei veneau cu zeci de mii de bucăți. Când am făcut socoteala, erau în jur de 100 de olari la Româna (n.r. – un sat renumit de olari, situat în vecinătatea orașului Balș, în județul Olt). Acum mai sunt patru sau cinci. Cel mai mult se vindea în zona Olteniei: Strehaia, Turnu-Severin, Slatina, Craiova – cea mai importantă. Nu puteai să te duci mai departe cu ele, pentru că le vindeai bine aici“, a povestit meșterul ceramist Trușcă.
Olarii din satul meșterului vindeau cel mai bine, cu peste 70 de ani în urmă, în alte zone ale țării. Se vindea „cu preț“, după care olarii au început să vândă la prețuri mai mici, dar în cantități mai mari, aproape de localitățile lor, fiindu-le mai comod.
„Toată lumea se ducea la Piatra Neamț, la Brăila, prin anii ’50, după aceea s-au retras. Acolo le vindeau mai cu preț, era cerința foarte mare. Se duceau cu trenul cu lăzi. Le duceau cu căruța până la gară, prin pietre, se mai spărgeau... Erau drumurile neasfaltate la vremea aceea, căruțele aveau roți de lemn, sărea câte o piatră... Le duceau la gară și de acolo plecau cu ele, cu lăzile. După aceea, ușor-ușor s-au retras în Oltenia, dar vindeau mai scump“, a rememorat meșterul.
Târgurile erau organizate cu săptămâni înainte, astfel încât de „Moșii de Piftii“ totul să fie pregătit. „Mama făcea în jur de 25 de piftii. Vă dați seama, toate picioarele de la porc le punea acolo, cu căpățâna. Le ținea afară, sub o palangă. Erau afumate. Nimeni nu se atingea de ele până la Piftii. Era obiceiul pe care nu puteai să-l treci. Nu erau în magazine. Doamne, și ce mai fierbea la ele, și ce le mai curăța... Cu două săptămâni înainte, mergeam la târguri. Strachina, fiind adâncă, era folosită pentru piftii, pentru că trebuia ca bucata de carne să fie bine acoperită. După anii ’90, ușor-ușor, au intrat pe piață chinezării ieftine și s-a renunțat la străchini“, a explicat meșterul cum încet, dar sigur, un meșteșug a început să moară.
Astăzi, meșterii olari le mai vând vase doar nostalgicilor, pentru că aproape nimeni nu mai cumpără să împartă piftiile de Moși în vase de lut.
„Dacă femeia lua 10 străchini, lua și 10 linguri de lemn“
Pe lângă olărit, s-a mai stins un meșteșug: cioplitul în lemn. Meșterii lingurari trudeau și ei o iarnă întreagă pentru a-și vinde marfa tot în târgurile de Moși.
„Se cumpărau așa: zece străchini, zece căni. Trebuia să ai 3.000 de străchini, 3.000 de căni, ca să ai ce să vinzi. Și rudarii stăteau întotdeauna lângă olari, pentru că femeia care cumpăra zece străchini și zece căni, cumpăra și zece linguri. Și când ne gândim că acum nu mai e aproape nimeni...“, a constatat, cu amărăciune, meșterul ceramist Mihai Trușcă.
Cu două săptămâni înainte de Moșii de Iarnă, adică fix perioada în care, odinioară, gospodarii căutau prin târguri vase și linguri, la cea mai mare piață agroalimentară din municipiul Slatina, de unde se aprovizionează zeci de mii de oameni, meșterul Gheorghe Barbu a vândut doar cinci linguri de lemn.
„Se vindea mult... acum, mai nimic. De azi-dimineață nu am dat mai mult de cinci linguri. Nu se vinde, din an ce trece se termină cu toate. Și părinții, și tot neamul nostru am făcut asta. Mergeam la Roșiori, în partea asta spre Drăgănești, la Craiova... Chiar și până aproape de București. La Dunăre era cel mai mare târg. Se vindeau albii, copăi, de toate. Astăzi nici nu mai facem, că n-avem de ce, nu le mai ia nimeni. Munceam iarna și acum vindeam. Mergeau la târguri cine avea multe lucrate, cine nu, le da de acasă. Se foloseau de mâncare. Nu erau fieruri, nu erau plasticuri...“, și-a amintit meșterul Gheorghe Barbu.
Are 78 de ani și spune că este ultimul din Slatina și din împrejurimi care mai face linguri din lemn.
„Fac asta de la 12 ani. Meseria mi-a fost de șofer, am 43 de ani de șoferie și am o pensie de 2.000 de lei. Am lucrat 20 de ani pe trailer, opt ani pe cisternă, restul pe un tractor de două tone, și am o pensie de batjocură. Am cinci copii. Tata a avut la rândul lui cinci și ne-a crescut din meseria asta, acum nu se mai poate. O lingură era 50 de bani, a ajuns la un leu, și se trăia atunci. Acum ceri 4-5 lei, dar nu se mai vinde. Copiii nu mai vor s-o facă, nici așa, de plăcere. Am avut un nepot care se ocupase de ele și cum a intrat la liceu, nu mai face nici el. La mână, la cuțit, tot ce se vede aici, totul la mână (n. red. - se face)“, își deapănă povestea meșterul cioplitor. E sfârșitul zilei de piață, a trecut de mult prânzul, așa că unul dintre fii a venit să-l ajute să strângă și să plece spre casă. „Le-am plimbat și astăzi, asta e!“, mai spune cu amărăciune bătrânul meșter.
Mucenicii, bucuria copiilor de ieri și de azi
Tot la 9 martie, sărbătoare fixă, se împart mucenicii, colăceii apetisanți unși cu miere și presărați cu miez de nucă mărunţit.
Astăzi, patiseriile muncesc la foc continuu în preajma Mucenicilor, la fel cum odinioară se încingeau cuptoarele în tot satul. Semnificația religioasă și în acest caz se împletește cu credințele populare. În vreme ce Biserica Ortodoxă închină sărbătoarea celor 40 de martiri creștini, măcinicii din lumea satului sunt legați și de sacrificiile care erau făcute de Anul Nou, celebrat în vechime la echinocțiul de primăvară.
„Este o sărbătoare pe care o regăsim și în calendarul bisericesc, închinată celor 40 de mucenici care s-au jertfit pentru credința în Iisus Hristos. Cei 40 de mucenici au fost luați și persecutați, supuși la torturi, pentru a se lepăda de Hristos și de credință. Drept pedeapsă, au fost băgați într-un lac și au murit înghețați. Unora dintre ei li s-au sfărâmat picioarele cu roata, dar nu s-au lepădat de Hristos, devenind martiri și fiind sărbătoriți în această zi. În cinstea lor, cel puțin la noi în județ, se frământă o cocă de pâine și se modelează niște colăcei cu formă antropomorfă, cu cap și trunchi. Înainte se prefigurau ochii, gura și nasul cu o țeavă de la războiul de țesut, țeava care se introducea în suveică. Erau copți în cuptor, se ungeau cu miere și se presăra sâmbure de nucă tocat. Se împărțeau alături de un pahat cu vin – pentru că pâinea reprezintă trupul, iar vinul, sângele lui Iisus. Această sărbătoare nu ține de cultul morților, nu împarți pentru cei dragi decedați, îi împarți pentru cei martirizați“, a subliniat etnograful Claudia Balaș.
Cei mai încântați sunt copiii, pentru că gustul mucenicilor este un dulce aparte. În vremea bunicilor, era desertul suprem și venea la pachet cu un întreg context. „Era un furnicar pe uliță. Femeile ne dădeau nouă, copiilor. Mama le spunea bradoși“, și-a amintit Mihai Trușcă.
Deși nu are specific oltenesc, și în Oltenia a pătruns obiceiul de a împărți de Mucenici sfințișori de dimensiuni mici, ca niște melcișori, care se fierb în sirop cu zahăr, aromatizat cu vanilie, scorțișoară etc. „Nu este obicei oltenesc. Unii spun că acei melcișori sub formă de opt sunt niște simboluri ale mucenicilor, iar siropul în care se fierb ar fi apa lacului în care au fost ținuți“, a adăugat Balaș.
Ritualul sacru care s-a pierdut
Ritualul preparării colacilor, fie ei mucenici, fie colacii împărțiți de Moșii de Iarnă sau de oricare altă sărbătoare ortodoxă, era unul complex în lumea satului. Femeile nu aveau posibilitatea să plaseze comenzi la brutării sau la magazinul din sat, ci în ziua de vineri, de obicei, coceau colacii în cuptorul din gospodărie – și nu o puteau face oricum.
„Făcutul pâinii sau al colacilor (act complementar sacrificiului de animale) marchează, de fapt, intrarea în sărbătoare, purificând începutul perioadei prin valențele rituale ale aluatului și solemnizând timpul sărbătoresc prin prezența pâinii. Faza de pregătire a preparării pâinii este marcată de acte obligatorii – femeia trebuie să respecte cu câteva zile înainte interdicții sexuale și alimentare (să țină post), trebuie sã se spele, să-și schimbe cămașa și, mai ales, acoperitoarea capului. Prima fază a transformării făinii în pâine, cernutul, respectă reguli specifice unui act ritual: el trebuie să se realizeze dimineața în zori, pe nemâncate, în deplină tăcere“, menționa Ofelia Văduva în volumul „Pași spre sacru“, citată de Radu Anton Roman în lucrarea sa „Carte de bucate“.
Frământatul aluatului nu se încredința oricui, ci, în funcție de destinația copturilor, existau reguli clare legate de vârstă.
Astfel, turta ursitorilor era frământată de o fetiță inocentă, o fată mare frământa colacul miresei, iar pentru colacii de înmormântare sarcina revenea unei bătrâne. Ritualul începea cu cernutul făinii și nu se termina nici măcar când coca era pregătită să fie pusă în cuptor. Cuptorul era stropit cu apă sfințită, se făcea semnul crucii la gura lui, iar la scoaterea pâinii sau a colacilor din cuptor în loc se punea un vas cu apă sau doar se stropea, considerându-se că trebuie să lași ceva în locul pâinii.
Cum și-au pierdut sărbătorile sensul de odinioară
Dezrădăcinarea omului de la sat, începută în anii „de glorie“ ai comunismului și continuată și astăzi, a transformat sărbătorile de odinioară în simple automatisme. Nu mai cunoaștem sensul sărbătorilor, iar multe dintre ritualuri le îndeplinim de dragul bătrânilor noștri.
„Faptul că au început să lucreze în întreprinderi i-a scos pe oameni din ritmul satului. Chiar dacă făceai naveta, nu mai aveai atâta timp de stat, de făcut ce trebuie. A mai fost și ideologia care a încercat să ne țină departe de sat, de creștinism, biserica nu era văzută cu ochi buni. Și toate acestea au avut consecințe în ceea ce privește tradițiile. Cei tineri au plecat, unii s-au mutat la oraș, nu-și mai petreceau tot timpul în compania bătrânilor, n-au mai preluat din tradiții și după aceea n-au mai avut de la cine învăța“, a explicat etnograful Claudia Balaș cum am pierdut, încet-încet, o lume întreagă.
Deși dificil, o parte dintre lucruri se mai pot repara, crede Balaș. Se vede asta în bucuria cu care orășenii cu rădăcini la sat sunt dornici să afle sensul multor sărbători.
S-ar mai putea reveni? Într-o anumită măsură, da, crede specialistul, dacă vor exista răbdare și determinare, iar evenimentele realizate de către muzee și alte instituții similare vor deveni tradiție.
„Dacă sunt făcute sistematic și pe o perioadă mai lungă de timp, avem o șansă. Mi-aș dori să reușesc să fac un târg de Moși. Oamenii trebuie reînvățați. Este foarte adevărată sintagma «repetiția este mama învățăturii» și în cazul păstrării tradițiilor“, a mai spus Claudia Balaș.
Se încarcă comentariile...
