Muzeul Astra, un loc de muncă inedit pentru pensionarii din Sibiu

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În fiecare primăvară, câteva zeci de pensionari aplică pentru cele 30 de posturi de îngrijitori ale monumentelor din cel mai mare muzeu în aer liber din Europa, cel de la marginea Sibiului. Cât e sezonul de lung, cei 30 deretică prin gospodăriile-monument, întâmpină vizitatorii, plivesc buruiana din grădinile pe care le cultivă sau pasc oile. „Aici întineresc“, zâmbeşte cu ochii unul din pensionarii muzeului ce acoperă 96 de hectare.

Pentru a putea deschide, în sezon, uşile celor peste 300 de case-monument reconstruite în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, în fiecare primăvară reprezentanţii instituţiei apelează la pensionari. A devenit deja o tradiţie ca, în aprilie, la birourile muzeului etnografic să vină câteva zeci pentru a-şi arăta disponibilitatea de a lucra, sezonier, în muzeul din Dumbravă. „Trebuie să fie sănătoşi, apţi fizic şi să ştie treburile casei. Şi să fie şi gospodari. Căci degeaba alegem pe unul care nu a folosit în viaţa lui sapa“, descrie George Tomegea, director al muzeului, câteva din criteriile de selecţie.

Frumuseţea muzeului, liniştea pădurii între care este amenajat, socializarea, dar şi munca pe care o depun la gospodării sunt avantaje pentru pensionarii angajaţi sezonieri. „Sunt unii care vin şi de 15 ani. S-au ataşat de case, vorbesc de «grădinile lor» şi vin să le îngrijească chiar şi în afara sezonului. Dacă am refuza să îi mai luăm pe unii, cred că s-ar îmbolnăvi“, spune George Tomegea. Care mai evidenţiază un mare avantaj al pensionarilor – sezonieri: sunt „de cuvânt“.

Fişa postului

Cei 30 de pensionari selectaţi anul acesta sunt plătiţi cu salariul minim pe economie pentru ca, în perioada mai-octombrie, să aibă grijă de gospodăriile din muzeu. Fiecare primeşte câteva case în grijă, grupate una lângă alta, iar sarcinile sunt clare: de marţi până duminică, între zece dimineaţa şi şase seara uşile caselor trebuie să fie deschise, iar ordinea din acestea să fie exemplară. Aleile trebuie măturate, din case - şters praful, iar dacă turiştii vor să afle detalii suplimentare despre casa în care au intrat, trebuie să ştie ce să le spună. De aceea, fiecare pensionar este instruit de muzeografi, care aduc şi bibliografie. În plus, mai trebuie să se îngrijească şi de grădina fiecărei gospodării, al cărei rod le rămâne lor. Fiecare grădină are rostul ei, respectând tradiţiile zonei din care a fost adusă casa-monument.

image

Pensionarii care lucrează, sezonieri, în muzeu, sunt plătiţi cu salariul minim pe economie FOTO Traian Deleanu

„Eu sunt guvernatorul Deltei Dunării“

Pe un mal al lacului din mijlocul muzeului sunt amplasate casele specifice vechilor lipoveni din Delta Dunării. De cinci ani, în poarta caselor de aici e Gheorghe Grecu. „Eu sunt guvernatorul Deltei Dunării“, este una din glumele cu care îi întâmpină pe vizitatori cel care a împlinit 69 de ani. Fost tehnician şi ofiţer, după pensionare Gheorghe Grecu a aflat de la prieteni despre posturile sezoniere din muzeu. „Şi doar nu erau să stau acasă, chiar şi dacă acolo am de lucru. Aici fac condiţie fizică, am aer bun, îmi place foarte mult. Şi îmi cresc frumos şi grădina, chiar fac concurenţă cu nevasta, care are grijă de grădina de acasă“, priveşte pensionarul angajat la muzeu peste grădina lui, în care a pus de la castraveţi şi fasole, până la floarea soarelui, ceapă, roşii sau păstârnac.

În afara curăţeniei şi a grădinii, lui Gheorghe Grecu i-a plăcut mult să studieze. Ştie mai tot despre înfiinţarea Muzeului şi, evident, şi despre monumentele ce i-au fost date în grijă. „Îmi place, totdeauna, să deschid discuţia cu o glumă. Îmi place să le povestesc oamenilor despre casele de aici, despre faptul că au fost ale unor pescari înstăriţi, despre cum se făcea focul ori cum se păstra peştele. Bine, asta dacă oamenii vor să li se spună“, adaugă Gheorghe Grecu.

Păstorul cu eleve şi grădină mutătoare

Într-un alt crâng din muzeu, Ion Cândea stă sprijinit în botă şi priveşte către „elevele“ sale, după cum a poreclit cele 27 de oi, pe care le îngrijeşte în gospodăria de mineri sărari adusă din Sărăţeni (judeţul Mureş). „Eu la şapte dimineaţa cel târziu sunt la muzeu, căci am animale în grijă, astea nu aşteaptă. Le dau drumul în curte, le dau apă, fac curat în grajd şi apoi le duc la păscut. La zece deschid casele, mai şterg praful şi, de mă întreabă cineva ceva, răspund cu plăcere. Mă simt în largul meu aici. Am aer curat, nu mai ajung acasă decât seara“, povesteşte fostul şofer, care împlineşte 68 de ani peste o lună. 

image

Nea Ioan vine dimineaţa şi pleacă seara. Şi atât de mult îi place, încât vine şi în afara sezonului FOTO Traian Deleanu

De şase ani vine să lucreze în muzeu, având în grijă patru gospodării şi două grădini, dintre care una e moţească. Şi pentru că la munte pământul e mai sărac, iar vechii moţi îşi mutau grădinile după cum apucau să îngraşe pământul, grădina lui nea Ion poartă numele de „mutătoare“. Muzeografii l-au învăţat cum vechii moţi îşi cultivau grădinile, aşa că nea Ion creşte mazăre pe „târş“ (adică pe o creangă ruptă din pădure), fasole oloagă, dar şi sfeclă roşie, cimbru, porumb dulce, ridichi ori roşii. Ceapa a scos-o deja, iar în locul ei a plantat fasole de toamnă. „E o plăcere, eu nu îl văd ca pe un loc de muncă. De aceea vin aici şi când se termină sezonul. Ce să fac acasă, să stau între patru pereţi?“, râde Ioan Cândea. În muzeu, el a reluat toate muncile din vremea copilăriei petrecută la ţară, aşa că foloseşte des coasa şi furca. „Păi, nu trebuie fân la oi?“, ridică nea Ioan bota către „elevele“ sale.

Locul în care întinereşti

De 15 ani, de când s-a pensionat, Ioan Căpăţână s-a angajat la muzeu. Este cel mai vechi dintre pensionarii de aici şi nu vrea să renunţe, chiar dacă face naveta dintr-un sat aflat la 20 de km. „În fiecare zi trebuie să şterg pânzele de păianjeni, căci ştiţi cum apar peste noapte? Apoi fac curat prin curte, întâmpin vizitatorii, cărora le explic ce e cu casele. Le şi cânt, fie din bucium, fie din fluier. Aici am învăţat să cânt“, explică Ioan Căpăţână, care a împlinit 74 de ani.

image

Pensionarii îngrjiesc atât grădinile fiecărei case, cât şi grădina muzeului. Peste tot sunt folosite seminţe tradiţionale FOTO Traian Deleanu

De lângă el, Miluţă Lupşa sintetizează foloasele „job-ului de la muzeu”. „Eu am 63 de ani, şi de şase ani de când vin aici am întinerit. Am lucrat 42 de ani ca presator în fabrică, bubuiau presele lângă mine de se cutremura pământul. Acum? Acum e atâta linişte şi verde, încât – chiar dacă nu mă dau banii afară din casă – eu aş veni aici şi neplătit. Păi, să vă întreb: sănătatea are preţ?“, vorbeşte sfătos Miluţă Lupşa. Şi el răspunde la fel ca toţi ceilalţi pensionari când este întrebat cât mai are de gând să lucreze în muzeu. „Cât m-or mai ţine puterile“.

Pensionarii vechilor seminţe

Din acest an, una din preocupările comune ale pensionarilor angajaţi sezonier este creşterea unei mari grădini, ale cărei roade să fie folosite în cadrul evenimentelor organizate peste an în Muzeul Astra. Proiectul poartă numele „Grădină şi peisaj“ şi se bazează pe faptul că pensionarii cultivă seminţe tradiţionale, folosind metode tradiţionale. „Am strâns seminţe din întreaga ţară. Am adus aici haşme, am adus fasole, porumb, mazăre pe târş, toate culese de la ţăranii din România, care mai păstrează vechile seminţe“, arată Ciprian Ştefan, directorul general al Muzeului Astra.

Sibiu



Partenerii noștri

image
canal33.ro
Ultimele știri
Cele mai citite