Jocurile copiilor de la începutul secolului al XIX-lea. Care erau regulile la „De-a baba cu furnica“, „De-a mâţa oarbă“ sau „De-a spânzuratu'“
0
Jocurile de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea sunt redate de reputatul cercetător Victor Păcală în „Monografia satului Răşinariu”, volum apărut în 1915 şi premiat de către Academia Română.
Iată câteva din jocurile de atunci, aşa cum sunt prezentate în volum:
„De-a groapa cu furnica:
Un jucător – mortul – se lungeşte peste mânile împreunate ale celorlalţi jucători, iar aceştia pornindu-l din loc zic în tact legănat: Hai de-a groapa cu furnica/Să ’ngropămu pe ogenica/Ba-i aici/Ba nu-i aici/Iacă-tă-o că-i aici! La „ba-i aici” se prefac că-l lasă jos, dar îl duc totuşi mai departe, ca la urmă, la cuvintele „Iacă-tă-o că-i aici!”, să-l lase să bufnească de pământ. Vine apoi rândul altuia să se facă mort şi jocul urmează înainte.
De-a buzduganii.
La acest joc se folosesc 5 pietricele rotunde, şi se joacă ori pe neatinselea, ori pe nechititelea. Înprimul caz, jucătorul nu are voie să atingă şi alte pietre afară de cele ce sunt de ridicat; în cazul al doilea trebuie să le ridice aşa cum se află risipite şi fără a le strânge grămadă. Încă de la început se hotăreşte ce să se întâmple cu cel care pierde jocul. Uneori se ascund pietricelele cu care s-au jucat de-a buzduganii, iar biruitul e pus să le caute. Dacă nu le găseşte până numără celălalt 100, atunci e dus de urechi la ele.
De-a mâţa oarbă.
Copiii se înţeleg între ei, care să fie mâţa şi să se ia după ceilalţi ca să-i prindă. Pe acesta apoi îl leagă cu o cârpă la ochi sau i-se înfundă căciula peste ochi şi îl atinge fiecare din jucători cu palma, zicând: ou roşu, mâţo ! O iau apoi la fugă, care încotro, cu mâţa orbecăind în urma lor, şi care e prins de mâţă e dator să-i ia locul.
De-a portocala şi lămâia.
Mai întâiu se aleg doi vătavi, unuia i se spune portocală, altuia lămâie. Pe rând apoi, fiecare întreabă pe ceilalţi jucători că ce vreau să fie, portocală sau lămâie? În câmp deschis copiii, cât de mulţi, se înşiră unul după altul, cei care i-au revenit celui ce-şi zice portocală de o parte, iar ceilalţi de altă parte. Se trag apoi de mâni, până ce una din părţi se dă bătută. Jocul se poate continua cu alţi doi şefi în frunte, dintre care unul măr şi altul păr, unul vişin şi altul cireş etc.
De-a graniţa.
Jucătorii sunt împărţiţi în 2 grupe, şi lupta se dă pe un câmp mai larg, unde se pot risipi în voie. Jucătorii căzuţi la sorţi intră în foc, şi anume înăuntrul unui cerc însemnat pe pământ, iar pe marginea cercului se postează, la o depărtare potrivită unul de altul, cei din partida contrară. Unul, oricare din ei, prinzând mingea ce i-o aruncă ceilalţi tovarăşi de partid, trage cu ea într-unul din cei din foc, de preferinţă în fete, care de multe ori capătă câte o lovitură atât de straşnică de ustură pielea. Un jucător din foc, punând mâna pe minge, dacă aceasta s-a oprit în cerc, dă să lovească pe unul din graniţă, iar aceştia, ca să nu fie lesne loviţi, o iau la fugă în toate părţile. De totuşi e lovit careva, partida întreagă are să intre în foc, luându-i locul la graniţă partida biruitoare. Tot aşa se întâmplă când vreunul de la graniţă dă cu mingea fără să nimerească.
De-a spânzuratu'.
Un jucător scrie litera iniţială şi finală precum şi literele identice din corpul cuvântului, iar restul are să-l ghicească al doilea jucător. Dacă nu ghiceşte dintr-o dată, începe să înşire la litere care, dacă se potrivesc, se pun la locul lor în seria de puncte. Iar dacă litera spusă de acesta nu are loc în cuvântul respectiv, celălalt îi pregăteşte spânzurătoarea cu două trăsături de creion, pentru altă literă greşită îi face capul, apoi trunchiul, mânile, până ce, după mai multe greşeli, îl dă gata.
Vă mai recomandăm:
Mâncărurile tradiţionale ale romilor sunt simplu de făcut, foarte săţioase şi, spun cei care le-au testat, extrem de savuroase. Şah Hai Mas-ul, puiul pe sâr a la Lulica, bândăreţul sau săviacul sunt preparate uşor de făcut de către orice gospodină.
Vestitul salam de Sibiu era considerat, în comunism, unul dintre produsele de lux din România. Producţia mergea în cea mai mare parte la export. „Adevărul“ vă spune povestea gustosului salam.
Vestită nu doar în ţară ci şi în afara graniţelor ei, telemeaua de Sibiu se face şi acum după reţete vechi, transmise în familiile de oieri din generaţie în generaţie. Gustul deosebit depinde de mai mulţi factori, de la compoziţia păşunilor unde sunt duse oile până la modul de preparare şi păstrare.
Se încarcă comentariile...
