Istoria celui mai răsunător jaf de opere de artă din România comunistă, produs chiar sub nasul Securităţii. Autorii n-au mai fost prinşi niciodată

În anul 1968 din Muzeul Brukenthal din Sibiu s-au furat opt opere de artă, fără ca Securitatea să prindă de veste, deşi trimitea informatori pe urmele tuturor străinilor ajunşi în România şi controla bagajele celor care intrau şi ieşeau din ţară.

În primăvara anului 1968, la Muzeul Brukenthal din Sibiu a avut loc cel mai mare furt din patrimoniul naţional din perioada comunistă. Au dispărut opt tablouri, capodopere ale artei universale semnate de pictori renumiţi: Anton van Dyck - „Moartea Cleopatrei“, Frans van Mieris cel Bătrân - „Bărbat cu pipă la fereastră“, Jorg Breu - „Portret de bărbat“, anonim german - „Bărbat cu haină de blană“, Cristoph Amberger - „Portret de bărbat“, Tiziano Vecello da Cadore - „Ecce homo“, Rosalba Carriera - „Portretul unei tinere femei“ (o miniatură pictată pe fildeş) şi - cea mai valoroasă - Maestrul legendei Sfântului Augustin - „Bărbat cu craniu în mână“, evaluate la peste 25 de milioane de dolari.

Muzeul nu dispunea de sistem de alarmă şi de protecţie a exponatelor. Autorii furtului, care nu au fost descoperiţi niciodată, au intrat în muzeu într-o zi de duminică, pe 26 mai 1968, şi s-au ascuns în clădire, operând în timpul nopţii. Angajaţii muzeului au descoperit că s-au fura capodoperele abia marţi, lunea muzeul fiind închis. Ancheta începută imediat a continuat până în 1972, însă fără rezultate.

Cum trebuia găsit un ţap ispăşitor, în 1971 a fost arestat muzeograful Theodor Ionescu, de la Muzeul Brukenthal. Cercetătorul a făcut închisoare şase ani, sub acuzaţia de luare de mită, în urma mărturiei mincinoase a unor colecţionari care au vândut tablouri muzeului. Faptul că Ionescu avea relaţii la muzeele din străinătate a atârnat foarte greu, în lipsa unor dovezi concrete.

Patru dintre tablouri au fost recuperate după mulţi ani, cele mai multe după Revoluţie. Ele au fost găsite în colecţii particulare din SUA şi aduse cu avionul prezidenţial în România.

Sistemul de alarmă nu funcţiona nici în 1983

Cert este că nici în anul 1983 muzeul nu dispunea de un sistem de alarmă, aşa cum aflăm dintr-o notă înaintată de şeful Inspectoratului Judeţean Sibiu, Iulian Rotariu, către Comitetul Judeţean al PCR Sibiu. Iată ce conţinea nota: „Din datele pe care le deţinem, rezultă că de mai mulţi ani, Muzeul Brukenthal din Sibiu nu este dotat cu un sistem de alarmă corespunzător. După multe insistenţe, în urmă cu un an de zile, s-a reuşit achiziţionarea unui astfel de sistem, care până în prezent nu a fost montat. Piesele şi aparatura ce compun acest sistem sunt depozitate prin diferite încăperi, o parte din ele fiind descompletate de către personalul muzeului. Astfel, bateriile ce sunt prevăzute să alimenteze sistemul de alarmare au fost descompletate, ele fiind folosite la autoturismele proprietate personală ale unor angajaţi ai muzeului“.

Filaj Arhivă CNSAS

Este greu de înţeles cum asemenea opere de artă au dispărut de sub nasul autorităţilor române, mai ales a Securităţii, care spiona orice străin care intra în ţara noastră, indiferent dacă venea ca turist sau să-şi viziteze rudele sau pentru diverse probleme, dar şi legăturile pe care le avea cu românii.

Imediat după furtul secolului, Securitatea a deschis dosarul obiectiv nr. 145 „Brukenthal“, al cărui conţinut a fost făcut public recent de către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în cadrul proiectului „România supravegheată“.

Cornel Irimie, directorul adjunct, filat pas cu pas

În vizorul Securităţii au intrat mai mulţi angajaţi, dar şi Cornel Irimie, director adjunct al muzeului. Botezat de securişti „Irimia“, el a fost urmărit permanent şi fotografiat, la ordinul maiorului Ionel Niculescu Mizil. Necesitatea deschiderii dosarului de obiectiv a avut ca scop apărarea bogatului tezaur de valori de artă, cultură, ştiinţă. Însă, din actele din dosar reiese că Securitatea avea un singur scop: să-i urmărească pe angajaţi, relaţiile lor cu cetăţeni din străinătate, nu să aibă grijă să nu dispară valorile de patrimoniu.

Iată cum arăta un raport întocmit la data de 17 iunie 1968: „La ora 13.00, Irimia Cornel a plecat de la Comitetul de stat Cultură şi Artă Bucureşti, situat în Piaţa Scînteii şi pe jos s-a deplasat la Birourile Muzeului Satului. Aici a stat până la orele 14.05, când a ieşit împreună cu numitul Zdrenciuc Boris, salariat al Muzeului satului, îndeplinind funcţia de şef al unei secţii. Cu acesta a mers pe jos pe şoseaua Kiselev, B-dul Aviatorilor pe care s-a oprit, au mai discutat câteva minute după care s-au despărţit sărutându-se, cel în cauză intrând la imobilul cu nr. 60 din B-dul Aviatorilor. La această adresă a vizitat până la ora 16 pe familia numitului Ivaşcu, redactor şef al revistei Contemporanu.

Menţionăm însă că în acelaşi imobil printre alte familii cu funcţii importante în stat domiciliază şi numitul Benetanto E., membru al Academiei RSR a cărei soţie a fost de profesie pictor“, se încheie raportul pe ziua respectivă.

Tot din dosarul Brukenthal aflăm că a doua zi a continuat urmărirea: „În această dimineaţă Irimie Cornel a plecat de acasă la ora 9.05 şi pe jos a mers la servciu de unde nu a mai ieşit până la ora 15.35. la această oră a ieşit şi pe câteva străzi centrale s-a înapoiat la domiciliu. La ora 17 a ieşit şi a mers la garajul din str. Pasajul Lupeni nr. 8. Aici era aşteptat de fiul său în etate de 10-12 ani, cu care s-a urcat în autoturismul său 1 SB 114 garat la adresa menţionată şi ambii s-au deplasat în faţa locuinţei lor. De aici s-a urcat şi soţia celui în cauză şi toţi trei s-au deplasat pe şoseaua Răşinari km. 5 intrând la Muzeul «Tehnicii Populare» Sibiu“.

Citește și: Istoria uneia dintre cele mai negre pagini din istoria Securităţii comuniste: fuga în SUA a marinarilor de pe bricul Mircea, nava înţesată cu 26 de informatori

În dosar apar poze inclusiv de la întâlnirea dintre Irimie şi fiica sa, studentă în anul I la Facultatea de limbă şi literatură română, în Bucureşti. Convorbirea celor doi a fost interceptată, fiica plângându-se de faptul că nu prea a avut timp să se pregătească pentru examene. După ce şi-a condus tatăl la tren, studenta a continuat să fie fotografiată, pozele de filaj fiind depuse la dosar.

Filaj Arhivă CNSAS

Fiul lui Irimie îi ştia pe securişti

Cornel Irimie a murit în anul 1983, însă a povestit familiei că simte că este urmărit. Fiul său, Radu-Nicolae Irimie, care este custode la Biblioteca Astra din Sibiu, ne povesteşte că tatăl său bănuia că e spionat. „Tata obişnuia să vorbească foarte mult la telefon şi aparatura mai ceda. Când se întrerupea convorbirea, el spunea «Ce faceţi, măi, schimbaţi banda?!»“.

După ce a răsfoit dosarul, Radu-Nicolae Irimie a recunoscut multe personaje din copilăria sa, dar şi din anii ce au urmat. „Planul de lucru în cadrul obiectivului «Muzeul» este semnat de căpitanul Mircea Schiopoaie, securistul care se ocupa de cultură în municipiul Sibiu, cel care i-a respins soţiei mele de fiecare dată cererea de a merge în Germania pentru a-şi vizita sora. Nu conta că avea în România doi copii“, spune bibliotecarul.

Omul care a înfiinţat Muzeul Dumbrava

Cornel Irimie a fost un simbol al Sibiului cultural. Născut în Sibiu, în anul 1919, el a urmat facultatea la Bucureşti, unde s-a specializat în sociologie şi etnografie, perioadă în care a deţinut şi funcţia de preşedinte al Asociaţiei Studenţilor. În timpul războiului a beneficiat şi de o bursă în Germania. Fiind acuzat de simpatii de dreapta, a fost trimis la Sibiu în exil, în anul 1953. S-a angajat la Muzeul Brukenthal, unde a parcurs toate etapele profesionale: de la cercetător, la şef secţie, la director adjunct şi apoi director.

El a înfiinţat Muzeul Dumbrava, care se întinde pe 100 de hectare şi cuprinde sute de locuinţe rurale, tradiţionale, cherhanale, mori de vânt din toate regiunile ţării. Anul acesta se împlineşte jumătate de secol de când a fost deschis publicului Muzeul Tehnicii Populare.